La ședința asociației de proprietari, în holul blocului, toată lumea se certa pe cine plătește schimbarea acoperișului, când vecina de la etajul trei mi-a pus în față un timer vechi de bucătărie și a spus că eu am folosit obiectul ăla ca să încui ușa mamei mele pe dinăuntru.
Stăteam lângă lift cu un dosar de oferte de la trei firme de construcții și, o secundă, am crezut că n-am auzit bine.
Timerul era din plastic alb, îngălbenit, cu o crăpătură pe o parte și un ac roșu oprit exact pe zero.
— L-am găsit în fața ușii ei, spuse vecina, o femeie pe nume Corina Bălan. Și tu ai fost ultimul care a intrat la ea.
Toți s-au întors spre mine. Administratorul blocului, domnul Petrescu, a lăsat jos hârtiile pe care le răsfoia. Un bărbat de la parter a pufnit, de parcă deja știa verdictul.
Mama a murit acum șapte luni, în februarie. De atunci scara noastră, bloc pe strada Rovinari din Cluj-Napoca, nu mai e la fel — ea era femeia care știa cine are nevoie de o oală de ciorbă, cine e bolnav și cine s-a certat cu copiii, fără să întrebe pe nimeni.
— Eu n-am lăsat obiectul ăla acolo, am zis.
Sora mea, Dana, stătea lângă cutiile poștale, cu brațele încrucișate. Nu s-a uitat la mine. Asta m-a durut mai tare decât acuzația.
— Lasă, Vlad, a spus ea încet. Măcar o dată să nu te mai faci victimă.
Până la al treilea minut, toți știau deja ce vor de la mine. Voiau să recunosc că am fost un fiu rău, că am presat-o pe mama pentru apartament, că am lăsat-o singură și acum joc rolul îndureratului. Adevărul era altul. Mergeam la ea în fiecare seară după program, îi duceam medicamentele de la farmacia din colț, i-am reparat telefonul de trei ori, îi schimbam becurile și ascultam aceeași poveste despre tata, fără s-o întrerup niciodată.
— Mama ta mi-a spus că se teme de tine, zise Corina.
Mi s-a uscat gura.
— Când?
— Cu puțin înainte să moară.
Dana a sărit imediat:
— Și mie mi-a zis. Că vrei s-o pui să semneze ceva.
Atunci am înțeles. Nu mai era bârfă de scară. Era pregătit dinainte.
M-am uitat la timerul acela vechi. Mama îl folosea numai pentru cozonaci. În fiecare Crăciun îl întorcea, îl punea lângă geamul din bucătărie și spunea că, dacă te grăbești cu aluatul, mănânci pâine uscată tot anul. Numai că timerul nu stătuse niciodată în fața ușii ei. Stătea în dulapul de deasupra aragazului. Eu îl pusesem acolo după ultimul Paște, când am strâns vasele de la masă.
— Cine l-a găsit? am întrebat.
Corina a înghițit în sec.
— Eu.
— Când anume?
— A doua zi dimineață.
— Ciudat, am zis. Fiindcă a doua zi dimineață camera de la intrare încă funcționa.
Dana a ridicat brusc capul. La fel și Corina. Administratorul s-a foit, stânjenit.
— Camerele nu țin imaginile atât de mult timp în urmă, a spus el.
— Nu țin, am confirmat. Dar mama ținea tot.
Am deschis dosarul cu ofertele pentru acoperiș. Înăuntru nu erau doar hârtii de la constructori. Era și o copie după un bilet scris de mâna ei. Îl găsisem cu trei zile în urmă, când în sfârșit am adunat curaj să golesc ultimul sertar din bucătăria ei. Nu l-am arătat imediat. Voiam mai întâi să văd până unde merg.
— „Vlad a venit iar diseară, am citit. Mi-a adus ciorbă și s-a certat cu Dana la telefon, că iar vrea să vând apartamentul. Dacă se întâmplă ceva, să nu creadă lacrimile ei."
Dana a albit.
— Nu e scrisul ei.
— Ba este, a spus domnul Petrescu, care o cunoscuse pe mama treizeci de ani.
Corina a început să se tragă spre perete.
— Eu nu știam ce scrie acolo.
S-a lăsat liniște. Ăsta a fost momentul în care liniștea și-a schimbat tabăra.
— Ce anume nu știai? am întrebat-o.
S-a uitat spre Dana. O secundă, dar a fost destul.
Sora mea a pornit spre mine.
— Ești oribil. O folosești pe mama ca să mă faci de râs.
— Nu, am zis. Tu ai folosit-o cât a trăit. Acum încerci s-o folosești și după moarte.
Dana m-a lovit cu vorbele, nu cu mâna. A zis că am fost mereu favoritul, că eu am primit toată atenția, că ea are dreptul măcar la apartament, fiindcă viața ei a fost mai grea. Atunci am scos a doua hârtie din dosar. Era copia unui testament. Nu cel pe care Dana îl arătase rudelor, unde apartamentul se împărțea, chipurile, în mod egal. Cel adevărat era la notarul de pe Strada Memorandumului și îl ridicasem chiar în dimineața aceea.
Mama nu lăsase apartamentul mie. Nici Danei. Îl lăsase Fundației „Sfânta Ana", centrul pentru bătrâni singuri din cartier, unde mergea în fiecare joi să ducă pachete cu mâncare.
Dana a țipat că e o minciună. Corina a izbucnit în plâns și a recunoscut că sora mea o rugase să spună povestea cu timerul, pentru că lumea avea s-o creadă mai ușor pe o vecină decât pe mine. În schimb, Dana promisese s-o ajute să cumpere mansarda de deasupra apartamentului ei, după ce vindea locuința mamei. Numai că n-avea ce vinde.
Cel mai urât lucru l-am aflat puțin mai târziu. Dana luase timerul din bucătărie la o săptămână după înmormântare. Îl pusese în fața ușii ca să pară că mama încercase să lase un semn înainte de sfârșit. Voia ca toți din bloc să mă urască, ca nimeni să nu se mai întrebe de ce se grăbea ea atât de tare cu moștenirea.
N-am ridicat vocea. Am pus doar timerul înapoi în dosar.
— Ăsta rămâne la mine, am zis. Nu ca dovadă. Ca amintire că mama m-a cunoscut mai bine decât voi toți.
După ședință, Dana mi-a scris de opt ori. Întâi m-a amenințat. Apoi m-a rugat. La final a spus că suntem familie. Nu i-am răspuns.
Apartamentul a fost deja predat fundației. Acolo vor locui două femei în vârstă, fără nimeni pe lume. Uneori trec pe strada aceea și văd lumină la geamul bucătăriei. Și mă gândesc că mama a făcut iar ciorbă pentru cineva.
Dana le spune rudelor că am distrus-o. Corina nu mai vine la ședințe. Iar scara blocului, care era gata să mă condamne pentru un timer vechi, acum mă salută cu ochii în pământ.
N-am câștigat un apartament. N-am câștigat o soră. Dar cel puțin am pus adevărul la locul lui.
