Am semnat ultima pagină la notarul de pe Bulevardul Ștefan cel Mare din Suceava într-o marți de martie, pe ploaie, cu geamurile abur ite de la calorifer. Notarul mi-a împins hârtiile fără să ridice privirea de la calculator — pentru el era dosarul 47 din ziua aia. Pentru mine era divorțul de Costel, după unsprezece ani de căsnicie și un service auto pe care-l botezasem amândoi, în urmă cu mult timp, "Autofix Bucovina".
Actul de proprietate rămăsese pe numele lui. Așa vruse el, "că tu oricum stai la casă". Eu lucram de acasă, programatoare freelance, scriam module de diagnoză auto pentru un client din Cluj — bani frumoși, dar invizibili pentru Costel, care mă anunța la fiecare masă de duminică că "de la calculator nu iese nimic serios". Copiii n-am avut. A fost singurul lucru pe care l-am regretat vreodată din căsnicia aia, și poate de-aia am plecat mai ușor decât se așteptau toți.
Trei ani m-am dus rar prin service, doar când mi se strica Duster-ul. Îl vedeam pe Costel prin geamul biroului, în salopetă murdară, țipând la ucenici. Nu se schimbase. Poate se înrăutățise.
Într-o joi de aprilie am intrat pe ușa aceea cu clopoțel ruginit, cu mirosul ăla de ulei ars și cauciuc încins care-mi amintea de fiecare ceartă de acasă. Patronul, un domn în vârstă pe nume Aurel Mîndrescu, stătea în cabina de sticlă cu o cafea rece în față.
— V-a stricat mașina? spuse el fără să ridice ochii.
— Am venit pentru anunțul de vânzare, i-am răspuns, și m-am așezat pe scaunul din fața lui.
Aurel a ridicat capul. În spatele lui, prin geam, Costel tocmai îi trăgea o palmă peste ceafă unui puști slăbuț, ucenicul Marius, care scăpase o cheie pe jos.
— Serios sunteți interesată? Sau ați venit doar să vă uitați?
— Cât cereți pe tot — clădire, utilaje, contract de chirie pe teren?
Mi-a spus suma. Pentru el era pensia la casa din Vatra Dornei, unde voia să crească albine. Pentru mine era mai puțin decât primisem pe licența softului de diagnoză vândut unei firme din Germania cu un an în urmă.
— Costel e bun meseriaș, a oftat Aurel, urmărindu-mi privirea. Dar sperie clienții. Și ucenicii fug de la el ca de ciumă.
Chiar atunci Costel m-a văzut prin geam. S-a șters pe mâini de salopetă și a venit lângă ușă.
— Ia te uită cine-a venit! Ți s-a stricat Dusterul, Ioana? Ți-am zis eu că-l omori în șase luni.
Nici nu i-a trecut prin cap că aș putea fi acolo pentru altceva. Pentru el rămăsesem femeia aia care plecase cu o valiză și un dulap de haine, în ziua aia de octombrie, plângând în mașina soră-mii.
Nu i-am răspuns. M-am uitat la Aurel și i-am întins mâna.
— Mă gândesc și vă sun până vineri.
Am ieșit. Afară ploua mărunt, era mirosul ăla de asfalt ud specific Sucevei de primăvară, și pe trotuar un câine vagabond dormea sub streașina blocului de vizavi, neatent la tot ce se-ntâmpla. Am mers spre mașină cu gândul limpede ca sticla: cea mai bună răzbunare după un divorț e să cumperi tăcută service-ul unde bărbatul tău fost și grosolan lucrează ca mecanic.
*
Peste o săptămână m-am întors nu ca musafir, ci cu un dosar de acte sub braț și un costum bleumarin cumpărat special. Aurel adunase toți angajații — patru mecanici, printre care Costel, și puștiul Marius care se uita la mine cu un fel de curiozitate sfioasă.
— Domnilor, de azi service-ul are alt proprietar. Doamna Ioana Barbu.
Liniștea aia grea, aproape palpabilă. Costel s-a îndreptat de spate, fața i s-a lungit.
— Ce glumă mai e și asta?
— Nicio glumă, i-am spus, cu o voce pe care n-o știam nici eu că o am. Domnul Mîndrescu mi-a vândut afacerea. De acum eu sunt șefa.
— Tu? Șefă? A râs, tare, dar cu ceva isteric în râs. Tu nu știi să ții o cheie fixă în mână! Ce-ai venit să faci aici, să-ți dai cu ojă?
— Din partea mea, mi-ai spune doamna Barbu. Iar de mâine facem curățenie generală, reorganizăm halele, comand utilaj nou pentru diagnoză. Cine nu e de acord, poate depune demisia chiar acum.
Costel a strâns din dinți, mușchii fălcii i-au tresărit. Știa că n-avea unde să plece — cu firea lui, nu-l ținea nimeni mult timp nicăieri.
*
A tăcut două săptămâni, muncind mohorât, dar așteptând momentul. Momentul a venit când în service a intrat un Volkswagen Touareg aproape nou, al unui om de afaceri cunoscut în Suceava, cu o problemă de electronică — exact specialitatea mea.
Am conectat propriul meu echipament de diagnoză, cel pe care-l vândusem în Germania și pe care-l răscumpărasem, îmbunătățit, pentru service. Înregistra fiecare parametru, fiecare acțiune a mecanicului, în timp real.
— E o problemă la instalație, i-am zis lui Costel, arătându-i pe laptop. Trebuie schimbat blocul ăsta. Fă-o cu grijă, mașina-i scumpă, clientul e nervos.
— Mă înveți tu pe mine? a rânjit, dar s-a apucat de treabă.
Peste o oră clientul urla în hol că i s-a ars cutia de viteze automată. Costel se făcuse deja nevinovat de față cu ceilalți mecanici.
— Aparatura ei chinezească a ars-o! Eu v-am zis, echipament ieftin!
— Camerele de supraveghere? am întrebat.
— Azi tocmai erau în service, a zâmbit el strâmb. Coincidență, nu, doamnă Barbu?
Era sigur că a câștigat. Uitase însă un lucru: programul meu de diagnoză înregistra nu doar erorile, ci și scăderile și creșterile de tensiune pe fiecare circuit, cu marcă de timp la milisecundă. Am întors laptopul spre el.
— Aici se vede un vârf de tensiune trimis direct de la baterie, ocolind controllerul. Așa ceva nu se întâmplă din greșeală. Se face doar intenționat. Și fișierul-jurnal al blocului de comandă confirmă exact ora la care ai umblat tu la el. Vrei să trimitem totul la o expertiză independentă? Împreună cu amprentele de pe borne?
Fața lui Costel și-a schimbat culoarea, rânjetul i s-a scurs ca o mască udă.
— Cererea de demisie, pe birou. Ai zece minute să-ți iei lucrurile.
N-a mai zis nimic. S-a dus la dulăpiorul lui, și-a luat salopeta de rezervă și o cutie cu scule personale, și a plecat fără să se uite înapoi. Când s-a închis ușa în urma lui, n-am simțit nimic — nici bucurie, nici triumf. Doar o liniște goală, ca după ce oprești un motor care a tot dus mult prea mult zgomot.
*
Au trecut opt luni. Service-ul, rebotezat "Bucovina Auto Diagnostic", mergea strună. Marius se dovedise talentat și acum se descurca singur la reparațiile electronice complicate. Ceilalți mecanici, scăpați de atmosfera pe care o crea Costel, lucrau relaxați. Ajunsesem cel mai căutat service de electronică auto din oraș, cu programări făcute cu două săptămâni înainte.
Aproape uitasem de fostul soț. Dispăruse, pur și simplu, din viața mea.
Apoi am dat peste o postare într-un grup local de Facebook, "Suceava — Ce se mai întâmplă". Un text anonim despre "un meseriaș onest, dat afară în stradă de o fostă soție lacomă care i-a furat afacerea construită cu sudoare". Povestea era plină de detalii false — cum el ar fi ridicat service-ul de la zero, cum eu l-aș fi păcălit, cum acum trăiește din mila altora, bolnav și abandonat.
Sute de comentarii pline de compasiune. Îmi recunoșteam stilul lui Costel — victimizarea, milogeala calculată.
Cu ani în urmă m-ar fi distrus postarea asta. Acum am dat doar din umeri și am sunat un client de-al meu, proprietarul unui portal local de știri căruia îi reparasem gratuit senzorii de parcare de la Škoda lui de trei ori. I-am cerut o singură favoare.
Peste două zile a apărut articolul: "De la casnică la patroană: povestea reală din spatele celui mai bun service auto din Suceava." Fără înfrumusețări. Cum am construit softul de diagnoză lucrând noaptea, la masa din bucătărie, în timp ce Costel dormea și-mi spunea dimineața că "hobby-urile astea nu aduc bani". Cum am vândut licența, cum am investit banii într-un service pe moarte. Interviuri cu clienți mulțumiți și cu Marius. Nicio mențiune despre Costel — nu merita nici măcar atât.
L-am găsit peste câteva zile la o cârciumă ieftină de lângă gara din Burdujeni, cu barba nerasă și geaca aceea veche pe care o purtase și când eram căsătoriți. Se uita în halba de bere de parcă și-ar fi văzut acolo viitorul.
M-am așezat pe scaunul din fața lui. A ridicat ochii, tulburi.
Am scos din geantă printul articolului și l-am pus pe masă, lângă halbă.
— Am venit să-ți arăt că n-ai pierdut atunci când te-am dat afară. Ai pierdut din clipa în care ai crezut că poți să mă distrugi cu o postare pe Facebook.
S-a uitat la titlu, buzele i s-au strâmbat.
— Nu ți-am luat nimic, Costele. Tu ai dat totul singur. Prin răutatea ta, prin invidia ta, prin convingerea că toată lumea îți datorează ceva. Eu doar mi-am construit viața. Fără tine. Și e mult mai bună decât credeam că poate fi.
— Ioana, stai… în voce i-a apărut ceva nou. Disperare. Ce fac acum?
M-am ridicat de pe scaun. Pentru prima dată nu am simțit nici furie, nici milă. Absolut nimic. Devenise pentru mine un loc gol.
— Muncește, i-am spus, luându-mi geanta de pe umăr. Nu te mai plânge, nu mai da vina pe alții. Muncește, cum fac oamenii normali. O zi bună, Costel.
Am ieșit din cârciumă. Afară, pe stradă, un tramvai vechi scârțâia spre centru, iar la chioșcul din colț cineva vindea covrigi calzi, mirosul lor amestecându-se cu praful de cărbune dinspre gară. Am scos telefonul, am deschis aplicația de bancă și am transferat prima tranșă din profitul trimestrial — patruzeci și două de mii de lei — către contul lui Marius, pe care-l trecusem oficial coproprietar al service-ului cu zece la sută din acțiuni, cu o săptămână în urmă, la același notar de pe Ștefan cel Mare. Am pus telefonul în buzunar și am mers mai departe, spre mașină, fără să mă mai uit înapoi la geamul aburit al cârciumii.
