A spus-o fără să ridice vocea, și tocmai asta m-a durut mai tare decât orice ceartă.
Stăteam în holul apartamentului ei din Cluj-Napoca, cu Matei în brațe și cu Ilinca lipită de piciorul meu. Era ora șapte seara, în octombrie, mirosea a varză călită din bucătăria vecinei de la doi, iar liftul din bloc scârțâia de parcă avea să cedeze din clipă în clipă. Copiii erau obosiți, eu eram transpirată, flămândă și la un pas de plâns. În urma mea aveam zece ore de tură la farmacie, o ceartă cu Radu, un telefon de la creșă și certitudinea că mâine nu aveam iar cu cine să-l las pe Matei, care avea febră.
Iar mama stătea în fața mea într-o rochie roșie, cu ruj și cu niște cercei pe care nu-i mai văzusem la ea niciodată.
— Mamă, te rog doar pentru o zi, spusesem.
— Nu, Diana. Tu nu ceri o zi. Tu ceri încă o zi. Și încă una. Și încă una după aceea.
— Serios acum îmi ții morală?
— Nu-ți țin morală. Îți amintesc o limită.
De câteva luni mama se schimbase de nerecunoscut. Toată viața fusese o femeie liniștită, casnică, previzibilă. După ce murise tata, trei ani aproape că n-a ieșit din casă. Mă duceam eu la ea, îi făceam cumpărăturile, o îndemnam să iasă la o plimbare pe malul Someșului, o rugam să se înscrie la un cerc pentru pensionari de la Casa de Cultură.
— Mamă, nu poți sta așa, singură, îi spuneam.
Și dintr-odată, ca și cum cineva ar fi răsucit o cheie ascunsă în ea, a început să trăiască.
Întâi s-a înscris la gimnastică pentru seniori. Apoi la un curs de dans de societate. Apoi a început să meargă la film cu prietenele. Iar la final l-a cunoscut pe domnul Emil.
Domnul Emil avea șaptezeci și doi de ani, păr argintiu, un Logan gri și obiceiul de a-i aduce mamei trandafiri fără niciun motiv anume. Îl uram înainte să-l cunosc.
Pentru că de când apăruse el, mama îmi spunea din ce în ce mai des „nu".
— Mamă, poți s-o iei pe Ilinca de la grădiniță?
— Mamă, Matei e răcit. Poți rămâne cu el mâine?
— Chiar preferi o întâlnire în locul nepoților? am întrebat-o, simțind cum îmi tremură vocea.
— Eu folosesc copiii? Tu îi respingi.
Ilinca s-a ascuns după piciorul meu. Avea șase ani și înțelegea mai mult decât aș fi vrut. Matei se agita în brațele mele, ars de febră. Mama a întins mâna spre el, iar eu m-am tras înapoi, fără să vreau.
— Diana, azi nu pot, a spus mai încet. Dar mâine dimineață vin două ore, până pleci tu la muncă. După aceea am programare la doctor.
— Două ore? Mamă, ce fac eu cu două ore?
— Vorbește cu Radu. E tatăl copiilor.
Așa arăta viața mea. Radu avea job important, ședințe importante, oboseală importantă și un drept important la odihnă. Eu aveam job, casă, copii, mese, ședințe la școală, febre, rufe și telefoane către mama. Când nu mai făceam față, nu-l sunam pe soțul meu.
— Mamă, eu nu mă mai descurc, am spus în cele din urmă.
Pe fața ei a apărut ceva moale. O clipă am crezut că își scoate cerceii, își șterge rujul, anulează întâlnirea și spune: bine, fetița mea, rămâneți.
Dar ea doar s-a apropiat și mi-a atins brațul.
— Diana, dacă te salvez de fiecare dată, n-ai să vezi niciodată că te îneci din altă cauză decât din mine.
— Din ce cauză mă înec? De la Radu, care nu ridică un deget?
— Exact. Și cât timp eu astup gaura aia, el n-are niciun motiv să se schimbe. Nici tu n-ai să-l obligi.
— Dar e viața ta, mamă. Copiii tăi. Nu pot să-ți cer să fii al doilea părinte.
— Nu-mi ceri tu. Vă las eu, pe toți, să credeți asta ani de zile. Acum m-am răzgândit.
Am plecat fără să-mi iau la revedere. Pe scări am dus-o pe Ilinca de mână, cu geanta ei de la grădiniță atârnându-mi pe umăr, iar în mașină, la primul semafor roșu de pe Calea Mănăștur, am strâns volanul cu amândouă mâinile până mi-au albit încheieturile. Ilinca stătea tăcută pe bancheta din spate. Matei adormise, cu obrazul lipit de ursulețul lui de pluș, respirând scurt și fierbinte pe gâtul lui.
— Ce-a zis, rămâne mă-ta cu ăla mic? a întrebat Radu, fără să-și ia ochii de pe telefon, când am intrat pe ușă.
Era exact aceeași propoziție, doar rostită cu altă voce. Exact același dispreț pe care eu îl adusesem cu câteva minute mai devreme la ușa mamei.
— Nu rămâne. Are întâlnire cu Emil.
— Serios, maică-ta exagerează. La vârsta ei?
— Păi da. Mai bine s-ar ocupa de nepoți, decât să facă pe adolescenta.
Cu o oră înainte probabil i-aș fi dat dreptate. Radu nici măcar nu întrebase dacă poate rămâne el cu băiatul bolnav. Presupusese direct că problema e bunica, cea care nu vrea să renunțe la o seară pentru ea.
— Mâine tu rămâi cu Matei, i-am spus.
S-a uitat la mine de parcă vorbeam o limbă străină.
— Eu am ședință de dimineață.
— Și eu am tură de la opt. Alege.
A fost prima ceartă de multă vreme în care nu era vorba despre mama mea, ci despre noi doi. Am țipat că sunt epuizată, că de șase ani, de când s-a născut Ilinca, port toată casa în cârcă, iar el crede că „ajută" atunci când, o dată pe săptămână, scoate gunoiul. I-am spus că trăiește în casa asta ca un oaspete care plătește chirie.
Dimineața Matei tot mai avea febră. Radu, cu fața acră, a sunat la birou și a rămas acasă. Eu m-am dus la farmacie și, la casă, în timp ce număram rest unei doamne cu rețetă compensată, mi-am dat seama că nu mă mai gândisem la mama toată dimineața. Prima dată de săptămâni întregi.
Câteva zile nu am mai vorbit cu ea. Îmi scria mesaje scurte: „Cum e Matei?", „I-a scăzut febra?", „Pot veni joi două ore". Răspundeam într-un cuvânt.
M-am dus totuși la ea sâmbătă. Mi-a deschis domnul Emil, în pulover, cu ochelarii pe nas și cu o cârpă de praf în mână.
— Bună ziua, Diana. Mama e în bucătărie.
Nu „fiica aia care mereu vrea ceva". Diana.
Mama stătea la masă și sorta fotografii. Albume vechi erau împrăștiate în jurul ei. Într-o poză era tânără, însărcinată cu mine. În alta mă ținea în brațe în fața blocului din Mănăștur. În alta stătea lângă un cărucior, cu plase de cumpărături și cu fratele meu mai mare, Bogdan, agățat de fusta ei.
— De Bogdan de ce nu ceri niciodată nimic? am întrebat-o, trăgând un scaun.
— L-am întrebat. Mi-a spus că are casă mică și program de nesuportat la Timișoara. Am zis bine. N-am mai insistat.
— Pe mine nu m-ai întrebat dacă am putere. Ai presupus.
— Ai dreptate. N-am făcut diferența.
Niciodată nu privisem atent pozele acelea. Zâmbea în toate, dar avea cearcăne. Mereu ținea ceva, ducea pe cineva, dădea ceva cuiva. Un copil, o geantă, o oală, o haină.
— Îmi pun viața în ordine, mi-a răspuns, fără să ridice privirea de la fotografii.
— Chiar n-ai putut rămâne atunci cu Matei?
Mama a luat o poză. Eram eu, bebeluș, iar lângă mine tata, în costum, plecând la serviciu.
— Când erai mică, tatăl tău aproape că nu era acasă. Eu aveam copiii, casa și pe mama lui, care spunea că o nevastă bună nu se plânge. Apoi s-a îmbolnăvit bunica ta. Am îngrijit-o cinci ani. Apoi s-a îmbolnăvit tatăl tău. Apoi ai născut-o pe Ilinca și ai început să suni.
Și-a împins ochelarii pe frunte și m-a privit direct.
— Nu-ți spun asta ca să te rănesc. Ci ca să vezi, în sfârșit, că am fost patruzeci de ani pentru altcineva — pentru soț, pentru copii, pentru soacră, pentru nepoți. Acum, când cineva m-a invitat la film și m-a întrebat ce-mi doresc eu, fiica mea îmi spune că ar trebui să stau cu nepotul bolnav, pentru că sunt pensionară.
— N-am vrut să te exploatez, mamă.
— Știu. Dar nu pornește mereu din intenții rele. Uneori pornește doar din gândul: mama oricum e liberă.
— Chiar am nevoie de ajutor, am spus, mai încet.
Mama a întins mâna peste masă și mi-a atins palma, peste o poză cu ea însăși la douăzeci și cinci de ani, cu mine în brațe și cu ochii duși de oboseală.
— Atunci spune-i asta lui Radu. Clar. Nu-i acoperi absența cu pensia mea.
În casa noastră a fost greu multă vreme. Radu se supăra când îi spuneam să ia copiii de la program. Dădea ochii peste cap când îl rugam să-și ia zi liberă. Într-o seară, spălând vase amândoi, unul lângă altul, mi-a spus:
— Deci maică-ta acum are întâlniri, iar noi trebuie să suferim?
— Nu. Ea a încetat să te susțină pe tine, Radu. Nu pe mine.
— Deci după tine e vina mea?
— După mine, ani de zile ți-a fost comod că mama astupa fiecare gaură din familia noastră. Acum trebuie s-o astupăm noi.
A pus farfuria udă pe uscător fără s-o șteargă și a ieșit din bucătărie. N-a mai zis nimic în seara aia.
Am făcut totuși un program, nu cu mama, ci cu el. Luni, el rămânea acasă dacă era nevoie. Marți, eu. Miercuri, o bonă trei ore, plătită din salariul meu de la farmacie — patruzeci de lei pe oră, mai mult decât credeam că îmi permit, dar merita. Joi, mama, dar numai dacă voia și putea.
Venea vinerea, făcea prăjitură cu Ilinca, îi citea povești lui Matei, uneori îi lua pe amândoi la o plimbare în Parcul Central.
— Azi nu, dragă. Bunica are planurile ei, îi spunea Ilincăi când nu putea, și pleca fără să se scuze mai mult de-atât.
Peste câteva luni am ajuns, Radu și cu mine, la un cabinet de consiliere de pe strada Memorandumului. Nu pentru că deveniserăm brusc înțelepți, ci pentru că eram la un pas de divorț. A trebuit să ajung acolo ca să înțeleg cât de mult aruncasem povara pe mama mea, în loc să cer parteneriat de la soțul meu.
Ea nu mi-a spus niciodată: ți-am zis eu.
Într-o duminică am văzut-o cu Emil în Parcul Central, mergând încet, la braț. Purta paltonul deschis la culoare, râdea de ceva ce spusese el, iar eu am rămas cu Matei de mână, pe alee, fără să mă apropii.
Sâmbăta trecută copiii s-au întors de la ea cu obrajii lipicioși de zahăr pudră și cu povești fără șir despre clătitele domnului Emil.
— Bunica zice că el pune scorțișoară, dar eu cred că pune și secretul lui, a anunțat Ilinca, urcând în mașină, cu o clătită înfășurată în șervețel, ținută strâns în pumn pentru mine.
Am mușcat din ea la primul semafor. Era încă puțin caldă.
