Anca n-a sunat pe nimeni înainte să plece din București spre Constanța. Era vineri după-amiază, se eliberase de la birou mai devreme cu două ore, iar pe bancheta din spate a mașinii stăteau o geantă mică, o carte și un termos cu cafea. Nimic altceva. Nu avea nevoie de permisiune ca să vină la apartamentul ei.
Pe autostrada A2 se circula bine. La ieșirea spre Constanța, vântul aducea miros de mare și de pește prăjit de la o terasă din apropiere. Anca a deschis geamul câteva secunde, a respirat aerul sărat și a zâmbit. Urma să doarmă în patul ei, să asculte valurile noaptea și să bea cafeaua pe balcon dimineața. Fără discuții, fără musafiri, fără telefoane.
A parcat pe locul ei din fața blocului. A observat două mașini străine: un Duster gri și un Logan alb. Le-a văzut, dar creierul ei a refuzat să le recunoască imediat. Abia când a urcat scările și a văzut pe ușă o urmă de noroi, stomacul i s-a strâns.
A băgat cheia în broască. Ușa nu era încuiată.
Dinăuntru veneau râsete și miros de mititei. Cineva cânta la radio. Anca a intrat fără să închidă ușa. Pe hol erau aruncate două perechi de sandale și o plasă cu roșii.
În sufragerie, masa era trasă în mijloc. Pe ea stăteau farfurii cu murături, pâine ruptă, o salată de vinete pe jumătate goală. Pe fotoliul ei, cel verde, stătea Doina, soacra ei, cu un pahar de șpriț în mână. Lângă fereastră, Ion, socrul, întorcea pe grătarul electric niște mici. Pe canapea, Livia, sora lui Radu, stătea cu o prietenă și râdea la telefon.
Iar lângă balcon, cu spatele la ușă, stătea Radu. Soțul ei. Ținea în mână un clește pentru grătar și se uita la telefon. A simțit-o înainte să o vadă. S-a întors.
— Anca, nu ne-ai spus că vii.
Anca a rămas pe prag. A privit încăperea: pe comoda din colț, fotografia părinților ei dispăruse. În locul ei era un cadru cu Livia și prietena ei la plajă. Pe raftul cu cărți, două cărți de-ale ei fuseseră puse cu cotorul înăuntru. Perdelele erau trase altfel, canapeaua mutată mai aproape de perete. Aerul mirosea a fum și a oțet.
— De ce ar fi trebuit să vă anunț? a întrebat ea.
Doina a pus paharul pe masă.
— Anca, dragă, nu te supăra. Am venit și noi să ne relaxăm un weekend. Radu ne-a zis că e liber apartamentul.
Anca s-a uitat la Radu.
— Tu le-ai spus că pot veni.
El a ridicat din umeri, ca și cum ar fi vorba de o banalitate.
— Păi da. E apartamentul nostru, nu? Au vrut și părinții mei o gură de aer de mare. Ce mare lucru?
Anca a simțit cum i se încordează maxilarele. Apartamentul nu era al lor. Era al ei. Cumpărat cu banii moșteniți de la mătușa ei, Ileana, care murise cu un an în urmă. Anca plătise integral, două sute optzeci și șapte de mii de lei, și îl trecuse pe numele ei. Radu nu contribuise cu nimic. Nici măcar la acte nu fusese prezent. Și atunci, când a semnat contractul, el spusese: "E treaba ta, tu l-ai plătit."
— Apartamentul meu, a spus Anca, și fiecare cuvânt a căzut ca o piatră. Eu l-am cumpărat. Eu l-am mobilat. Eu l-am plătit. Tu nu ești proprietar, Radu.
Doina s-a ridicat de pe fotoliu. Fața i s-a înroșit.
— Ce tot spui, Anca? Sunteți căsătoriți! Ce e al tău e și al lui!
— Nu, Doina. Ce e al meu e al meu. Legea spune clar: bunurile moștenite nu intră în comunitate. Iar acest apartament e bun moștenit.
Ion a pus cleștele pe masă. S-a șters pe mâini cu un șervețel.
— Anca, nu te mai ciondăni. Am venit să stăm câteva zile. Nu facem nimic rău.
— Ați intrat fără acordul meu. Ați umblat prin lucrurile mele. I-ați scos poza părinților mei din ramă și ați pus-o pe a Liviței. Asta se numește violare de domiciliu.
Livia a lăsat telefonul jos.
— Vai, Anca, ce dramă! O poză, ce mare scofală? Am vrut să pun și eu o amintire de la mare.
— În casa mea? fără să întrebi? a repetat Anca. Livia, tu nici măcar nu locuiești aici. Tu ai venit ca o musafiră, iar acum îți pui pozele pe mobila mea?
Radu a făcut un pas spre ea.
— Anca, calmează-te. Nu e momentul să facem scandal. Părinții mei sunt obosiți, au condus patru ore. Livia are și ea dreptul la un weekend.
— Nu au niciun drept. Au venit fără să mă sune, fără să mă întrebe. Și tu le-ai dat cheia mea.
Doina a făcut un pas spre ușă.
— Dacă tu crezi că ne poți da afară, te înșeli. Suntem familia ta.
— Exact. Sunteți familia lui Radu. Dar apartamentul e al meu. Și acum vă rog să vă strângeți lucrurile și să plecați.
În cameră s-a lăsat o tăcere grea. Prietena Liviei s-a ridicat brusc, și-a luat geanta și a ieșit pe ușă fără să spună nimic. Livia a strâns din buze, dar a început să-și adune lucrurile. Doina nu s-a mișcat. S-a uitat la Radu.
— Radu, zi-i tu ceva.
Radu stătea în mijlocul camerei, cu mâinile în buzunare. Părea mai degrabă enervat decât rușinat.
— Anca, hai să discutăm mâine. Acum lasă-ne să rămânem până dimineață. Promit că plecăm mâine la prânz.
— Nu, Radu. Nu mai amân nimic. De fiecare dată am așteptat, am iertat, am acceptat. Tu nu m-ai anunțat niciodată când veneau ei. Nu m-ai întrebat niciodată dacă sunt de acord. Ai spus mereu "hai, că e familia noastră". Dar nu e familia noastră care calcă în străchini. E familia ta, care îmi ocupă casa fără să ceară voie.
Doina a izbucnit:
— Ești o nesimțită! Noi am venit să te ajutăm, să-ți aerisim apartamentul, să-ți udăm florile!
— Floarea mea, cea din colț, e ofilită de două săptămâni, pentru că ați lăsat-o fără apă și ați mutat-o pe balcon în soare. Nu ați venit să ajutați. Ați venit să vă faceți vacanța.
Radu a oftat.
— Anca, încetează. De ce faci mereu atâta caz? E doar un apartament.
— Nu e doar un apartament. E singurul lucru pe care îl am doar al meu, cumpărat cu banii mătușii Ileana. E locul unde vin să mă liniștesc. Și tu l-ai transformat într-o cabană pentru rude.
S-a dus la ușă, a deschis-o larg.
— Plecați acum.
Timp de câteva secunde, nimeni nu s-a mișcat. Doina se uita la Radu. Livia își strângea hainele într-o plasă. Ion a mormăit ceva și a început să deconecteze grătarul.
— Și cheile, a spus Anca. Vreau toate cheile de la apartamentul ăsta înapoi. Toate, câte sunt.
Doina a scos din poșetă un portchei. A scos cheia apartamentului și a pus-o pe masă cu zgomot. Ion a scos și el o cheie din buzunar. Radu a scos-o pe a lui.
— A mea? a întrebat el, cu un zâmbet amar.
— Da, a spus Anca. A ta nu o mai ai nevoie.
Radu a scos cheia din portchei și a pus-o pe masă lângă celelalte două.
— Astea sunt toate? Nu mai există alte copii pe undeva? întrebă Anca.
— Astea sunt toate, a spus Radu.
Au plecat în mai puțin de jumătate de oră. Ultima a ieșit Doina. Înainte să iasă, s-a întors spre Anca.
— O să regreți. O să rămâi singură.
Anca a închis ușa în urma ei. A pus lanțul.
Apoi a făcut ceva ce nu făcuse niciodată după o ceartă: a sunat la un lăcătuș. A găsit numărul într-un anunț de pe scară. A vorbit scurt, omul a venit într-o oră.
— Schimbați toată încuietoarea, i-a spus Anca. Și puneți una cu cheie specială, care nu se poate copia ușor.
Lăcătușul a lucrat vreo patruzeci de minute. A costat trei sute de lei. Anca i-a plătit pe loc, i-a luat chitanța și cele trei chei noi ale apartamentului din Constanța. A pus una pe portofel, una în buzunarul gecii, a treia a ascuns-o într-un ghiveci de pe balcon, sub o piatră.
Apoi a aranjat apartamentul. A pus poza părinților înapoi pe comodă. A mutat canapeaua la loc. A udat floarea. A șters masa. A scos paharele și farfuriile pe care le aduseseră ei și le-a pus într-o pungă la ușă.
Pe la zece seara, stătea pe balcon. Marea era aproape, se auzea cum se sparg valurile. Din port venea miros de motorină și de alge. Anca a băut cafeaua rece, a mâncat o felie de pâine cu roșii din punga rămasă de la ei. Apoi a sunat-o pe prietena ei, Ioana, și i-a povestit tot.
A doua zi, Radu a sunat-o de șapte ori. Ea nu a răspuns. Pe la prânz, a auzit soneria de la ușă. S-a uitat prin vizor: Radu stătea cu Doina lângă el. Țineau în mână o pungă cu mâncare.
— Anca, deschide! a strigat Radu. Am venit să vorbim.
Anca nu a răspuns. A rămas lângă ușă, cu spatele lipit de perete. Au sunat de trei ori, apoi au bătut cu palma în ușă.
— Ce dracu', a bombănit Radu, atât de tare încât se auzea prin ușă. N-are rost, n-avem cheie nouă.
— Cum a putut să facă asta peste noapte? a întrebat Doina.
Anca nu a auzit restul. S-a îndepărtat de ușă, a intrat în bucătărie și a pus apă la fiert. Pe balustrada balconului, un pescăruș își scutura penele în soare. Ea l-a privit prin geam, fără să se apropie.
Două săptămâni mai târziu, Anca a depus actele de divorț. Radu a încercat să o convingă să se răzgândească. A venit la biroul ei, a trimis mesaje, a cerut o întâlnire. Ea a refuzat politicos, fără să ridice vocea. A spus doar: "Încuietoarea a fost schimbată. Nu mai am nimic de discutat."
Divorțul s-a pronunțat în august, într-o sală de judecată din Constanța. Anca a primit apartamentul de la malul mării, pentru că actele demonstrau clar că fusese cumpărat din banii moșteniți. Radu nu a avut ce comenta. La ieșire, el a făcut un pas spre ea.
— Eu te-am iubit, Anca.
Ea s-a oprit. S-a uitat la el fără să spună nimic. Apoi a scos din poșetă o cheie diferită de cele trei rămase pe etajeră acasă — cheia apartamentului comun din București, cel cumpărat împreună, pe care avocatul îl trecuse pe numele lui la partaj. I-a pus-o în palmă.
— Asta e a ta, de la Radu M., București. Acolo poți sta liniștit. La Constanța nu mai ai ce căuta, și n-ai avut niciodată o cheie a mea acolo, doar pe cea pe care ți-am dat-o eu, când te-am crezut.
Radu a strâns cheia în mână. Nu a spus nimic.
Anca s-a urcat în mașină și a plecat spre apartamentul de la malul mării. Pe drum, a oprit la o terasă și și-a cumpărat o porție de midii cu lămâie. A mâncat-o acolo, pe terasă, uitându-se la port. Un câine vagabond i s-a așezat la picioare, iar ea i-a dat o bucată de pâine.
Când a ajuns acasă, a deschis ușa cu cheia nouă, cea pe care o purta mereu la ea. A intrat. Apartamentul mirosea a lenjerie curată și a cafea. Pe balcon, floarea începuse să-și revină. Pescărușul de dimineață nu mai era, dar pe balustradă rămăsese o pană mică, albă.
Anca a pus geanta jos, s-a descălțat și a deschis larg toate ferestrele. Aerul sărat a umplut camera. S-a așezat pe canapea, exact în locul ei, și a ascultat valurile.
Pe masă, lângă cartea ei, stăteau celelalte două chei noi de rezervă. Le-a luat în mână, le-a cântărit, apoi le-a pus în cutia de lemn de pe etajeră, adusă tocmai din București.
A doua zi, a schimbat și numărul de la interfon. Ultimul nume rămas pe lista de la ușă era "Radu M." L-a șters cu un șervețel umed și a scris în loc: "Anca P. – apartament 14".
Apoi a ieșit pe balcon cu cafeaua abia făcută. Cana era caldă între palme. Jos, pe faleză, cineva plimba un câine, iar valurile băteau ritmic în dig. Pana albă rămăsese tot acolo, pe balustradă, prinsă între două scânduri. A lăsat-o pe loc și a dus cana la gură, privind cum se lumina apa.
