Câinele a venit singur la ușa blocului. Era un metis mărunt, cu coastele care i se ghiceau sub blana scurtă și udă. S-a oprit lângă banca de lângă ghenă, a ridicat botul și a lătrat scurt, o dată. Apoi a mai lătrat o dată. Lătra către fereastra de la parter, unde o perdea galbenă se mișca ușor, deși afară nu bătea vântul.
Domnica Bălan tocmai scotea din frigider o caserolă cu resturi de mămăligă și brânză. A auzit lătratul, s-a uitat pe geam și a dat perdeaua la o parte. L-a văzut pe câine. Stătea nemișcat, cu coada între picioare, cu botul îndreptat spre fereastra ei. Părea că numără secundele până când ea iese.
A ieșit. Pe palier mirosea a varză călită și a clor. Și-a luat bastonul, cel cu mâner de lemn lustruit, și a coborât cele trei trepte până la ușa de la intrare. Câinele nu s-a mișcat. Doar a scâncit, un sunet subțire, ca o balama ruginită.
— Unde ți-e fratele? a întrebat ea.
Câinele a dat din cap? Nu. Câinii nu dau din cap. Dar a făcut altceva: s-a întors, a fugit câțiva pași spre stradă, apoi s-a oprit și s-a uitat înapoi. A repetat mișcarea de trei ori. Domnica a înțeles. A pus caserola jos, lângă ușă, și a plecat după el.
Se făcuse deja întuneric. În noiembrie, la ora cinci și jumătate, Brașovul e o poză veche, cu becuri galbene și trotuare ude. Câinele mergea repede, dar se tot întorcea, ca și cum i-ar fi fost teamă că bătrâna renunță. Domnica își târa piciorul drept, cel cu proteză de genunchi, dar nu s-a oprit. Număra în gând pașii. La fiecare zece pași, se sprijinea în baston și sufla greu.
Ajunși la marginea parcării din spatele blocului, l-a văzut pe celălalt câine. Stătea întins pe asfalt, lângă un tomberon galben. Avea laba din spate într-un unghi străin, ca o creangă ruptă. Nu scheuna. Doar respira repede, cu botul sprijinit pe o pungă ruptă.
Domnica s-a aplecat. Genunchiul i-a trosnit. A pus mâna pe blana câinelui, udă și rece. Câinele a ridicat botul și a lins-o pe dosul palmei.
— Of, suflet mic, ce ți-au făcut? a șoptit ea.
A scos din buzunarul hainei un telefon Nokia vechi, cu butoane. A format un număr din memorie. A așteptat.
— Domnule Vintilă, sunt eu, Bălan. Am nevoie de dumneavoastră. Acum. Pe strada Mureșenilor, lângă parcarea mare. Da, un câine. Nu, nu al meu. Dar vine dumneavoastră? Costă cât costă. Nu mă interesează. Vin și eu, dar nu pot să-l car singură.
A închis. S-a uitat la câinele sănătos, care stătea lângă ea, cu botul lipit de piciorul ei.
— Tu stai aici, i-a zis. Nu pleci. Ochelarii i s-au aburit. Și-a scos batista din mânecă și i-a șters. Pe stradă trecea un tramvai. Zgomotul lui de fier vechi a acoperit pentru câteva secunde tot.
Omul a venit în douăzeci de minute, cu o Dacia Logan veche. A pus un carton pe bancheta din spate. Au ridicat câinele împreună. Domnica ținea laba ruptă, cu grijă, ca și cum ar fi ținut un pahar de cristal.
La cabinetul veterinar de pe strada Toamnei, doctorul Ciobanu a făcut o radiografie. A privit filmul în lumină.
— Fisură de tibie. Nu e fractură completă. Dar dacă pune laba jos în următoarele trei săptămâni, se transformă. Trebuie ținut în casă, cu bandaj și fără efort.
Domnica stătea pe un scaun de plastic, cu bastonul între genunchi.
— Îl iau eu, a spus.
A plătit. Două sute optzeci de lei, aproape jumătate din pensia ei. A numărat bancnotele de lei una câte una, pe tejghea, fără grabă. Doctorul a adăugat și un pliculeț de pastile. Le-a pus într-o pungă de hârtie. Domnica a pus punga în poșetă, lângă portofelul de nailon.
Când a ajuns acasă, celălalt câine o aștepta la ușa blocului. Nu plecase.
— Of, suflet de câine, i-a zis. Hai, sus. Dar tu stai afară. Nu pot să te iau și pe tine. Am două pisici în casă. Și un câine cu laba ruptă. Nu am loc de tine.
Câinele s-a așezat pe treaptă. A privit-o cum intră. Nu a lătrat. Doar a rămas acolo, ca un santinele.
S-a făcut decembrie. În fiecare dimineață, Domnica ieșea cu mâncare. Câinele o aștepta la ușă. Nu mânca până când ea nu îi spunea:
— Fratele tău e bine. Azi a mâncat tot. Doarme pe covorașul de la baie.
Atunci câinele se apleca spre castron și mânca, cu pauze, uitându-se la ea.
Pisicile, Țițuca și Motan, stăteau pe pervaz și priveau afară, cu cozile încolăcite. Câinele rupt stătea în hol, pe o pătură veche de lână, cu laba bandajată. Domnica îi schimba bandajul la două zile, cu betadină și fașă elastică. Îi vorbea despre pensie, despre vecinul care ascultă manele prea tare, despre piața din Piața Sfatului unde roșiile costă acum șapte lei. Câinele o asculta, cu botul pe laba sănătoasă.
Într-o dimineață, a găsit-o pe treaptă pe femeia aceea. Tânără, cu o haină de fâș camel, cu o geantă de piele. Stătea lângă câinele sănătos și îi dădea bucăți dintr-un covrig. Câinele mânca, dar se tot uita spre ușa blocului.
— Bună dimineața, a spus femeia. E câinele dumneavoastră?
— Nu, a spus Domnica. Nu e al meu. Dar fratele lui e în casă. Cu laba ruptă. Îl țin până se face bine.
— Fratele lui… adică mai e unul?
— Da. Au fost abandonați amândoi. I-a găsit cineva iarna trecută, lângă tomberoanele de pe Mureșenilor. Ăsta a supraviețuit. Celălalt a pățit-o acum o lună. O mașină l-a lovit și a plecat. El a rămas.
Femeia s-a aplecat și l-a mângâiat pe câine. El a dat din coadă, scurt, fără entuziasm.
— Vreți să-l luați? a întrebat Domnica dintr-o dată. Aveți casă? Loc?
— Da. Am o casă mică în Râșnov. Cu curte. Și soțul meu e medic veterinar. De fapt, de asta am venit în oraș. Căutam un câine pentru curte. Dar… dacă are frate, poate ar fi bine să-i luați pe amândoi.
Domnica a tăcut. S-a uitat la câinele sănătos, care acum stătea lângă femeie, cu botul ridicat spre ea. Apoi s-a uitat la fereastra de la parter, unde perdeaua galbenă se mișcase din nou.
— Nu pot să-l dau pe ăla din casă, a spus ea. Încă nu e bine. Are nevoie de control. Și de pastile.
— Îl luăm noi și pe acela. Soțul meu se ocupă. Are experiență cu fracturi. Îl ținem în casă până se vindecă.
Domnica a strâns mânerul bastonului. A privit-o pe femeie, apoi câinele, apoi fereastra. Înăuntru, pisicile stăteau pe pervaz, cu boturile lipite de geam. Păreau că îi fac semn.
— Îl aduc acum, a spus.
A urcat scările. Pe hol, câinele cu laba ruptă dormea pe pătură. A deschis ușa și l-a luat în brațe. Câinele a scâncit ușor, apoi s-a liniștit. Domnica a coborât cu el în brațe, ținându-se cu o mână de balustradă. Bastonul a rămas la ușă. N-avea nevoie de el.
Femeia a deschis portbagajul unei mașini. Un Mitsubishi Outlander vechi. A întins o pătură gri. Domnica a așezat câinele pe pătură. Apoi s-a aplecat și i-a șoptit ceva la ureche. Câinele sănătos a sărit lângă el, s-a învârtit o dată și s-a întins, cu botul pe gâtul celuilalt.
Femeia a scris ceva pe telefon. A sunat pe cineva.
— Vin acasă, i-a spus. Cu doi. Da, doi. Pregătește camera mică.
A închis. A întors capul spre Domnica.
— Vreți să veniți cu noi? Să vedeți unde stau?
— Nu, a spus Domnica. Am treabă.
A rămas pe trotuar, cu mâinile goale. Mașina a pornit. Pe geamul din spate, câinele sănătos s-a ridicat și a lipit botul de sticlă. Domnica a ridicat mâna. Câinele nu putea să o vadă, dar a rămas așa, cu botul lipit de geam, până când mașina a virat.
A doua zi dimineață, Domnica a ieșit din bloc. Pe treaptă, nimeni. A pus castronul jos, lângă ușă. A stat câteva minute. Apoi l-a ridicat.
— Bine, a spus. Bine.
A urcat scările. În hol, pisicile stăteau pe pătură, acolo unde dormise câinele. Motanul a ridicat capul, a căscat și s-a întors cu botul spre perete.
Domnica a intrat în bucătărie. A turnat apă în ibric. A pus ibricul pe aragaz. A aprins ochiul. Flacăra a pocnit. A scos din frigider cutia cu brânză. A mirosit-o. Era bună.
Pe pervaz, Țițuca s-a ridicat și a bătut cu laba în geam. Afară, în parcare, o Dacia Logan veche se îndepărta. Domnica nu s-a uitat.
A pus ibricul pe masă, lângă o cană de porțelan cu flori albastre. A turnat ceaiul. Apoi a scos din buzunar portofelul de nailon și a numărat bancnotele rămase: șaptezeci și patru de lei.
— O să fie bine, a spus.
Și a băut ceaiul. Afară, în Râșnov, cineva deschidea o poartă de lemn. Doi câini intrau pe rând. Unul șchiopăta. Celălalt îl aștepta. Poarta s-a închis.
