Am stat doisprezece ani la grătarul din Târgu Mureș, până mi s-a dus osul la cot. M-am întors la Brașov cu o geantă de sport și cinci mii de lei, câți rămăseseră după operație. Iarna trecută am găsit un post de paznic la un depozit de pe strada Hărmanului. Nu era cine știe ce, dar aveam becul meu cu neon, un termos cu ceai și liniște douăsprezece ore pe noapte.
Câinele a apărut într-o joi, spre sfârșitul lui ianuarie. Geroasă dimineața, asfaltul trosnea. A intrat pe poartă târâș, cu un ochi albăstrui și celălalt căprui, blana prinsă de brumă. Se uita la mine de sub sprâncene, ca un om care a învățat să nu ceară nimic. I-am dat jumătate din pâinea cu slănină pe care o luasem de acasă. A mâncat fără să dea din coadă. Dimineața următoare era din nou acolo, la poartă, cu burta lipită de zăpadă. I-am zis „Arcaș”, după un personaj dintr-un film pe care îl văzusem demult în Dacia mea ruginită, la un drive-in din Bistrița.
N-aș fi aflat povestea lui dacă nu mă suna băiatul meu din Cluj. Îmi trimitea un link cu anunțul unui adăpost din Timișoara. „Câine de rasă comună, 12 ani, nerevendicat, data limită 31 ianuarie.” Poza era făcută de sus, cu un bliț prost. Dar ochiul ăla albăstrui se vedea clar. Arcaș nu era un vagabond. Fusese închis acolo 248 de zile. Scăpase, sau fusese aruncat, sau se plictisise de moarte. Oamenii de la adăpost îl căutau. Dacă îl găseau, îl întorceau. Iar la 31 ianuarie, dacă nu venea nimeni să-l ia, aveau grijă să se termine totul, curat și legal.
Am sunat eu. Mi-a răspuns o femeie cu voce subțire, de telefonistă. I-am spus că am găsit un câine la Brașov, că seamănă cu poza de pe site, dar nu bag mâna în foc. Femeia mi-a zis că nu pot să-l aduc eu personal. „Trebuie să vină un delegat de la adăpost, cu cușcă, cu fișă, cu medic veterinar. Altfel, procedura standard.” Am întrebat care e procedura standard dacă nu-l aduce nimeni. A urmat o pauză, un fâșâit de hârtii. „La data limită se eutanasiază. E normal. E protocol.” A zis-o ca și cum mi-ar fi citit orarul autobuzului 32 de la poartă.
Am închis. Am deschis termosul, am turnat ceaiul. Câinele dormea pe o cutie de carton, cu botul între labe.
A doua zi am fost la Primăria Brașov, la biroul de evidență a animalelor. Doamna de acolo, care avea un calendar cu pisici pe birou, mi-a spus că pot să-l revendic dacă plătesc contravaloarea zilelor de cazare și microciparea. „Dar nu așa, peste noapte. Trebuie cerere, dovadă de domiciliu, adeverință de la medicul de familie.” Am scris cererea acolo, pe colțul biroului, cu pixul mâncat la capăt. În loc de „ocupație”, am scris „paznic”. M-a întrebat dacă am unde să-l țin. I-am spus de depozitul de pe strada Hărmanului. Și-a notat ceva. Mi-a dat un număr de dosar și mi-a spus să aștept.
N-am așteptat. M-am dus la adăpostul din Timișoara. Am făcut cinci ore cu un autocar care mirosea a motorină și a portocale cojite. Adăpostul era o hală pe Calea Șagului, cu pază privată și afișe cu maidanezi. La poarta de intrare, o femeie cu ecuson „Adopții” m-a întrebat dacă am programare. I-am spus că vreau să-l văd pe Arcaș. S-a uitat în registru. „Nu mai e aici. A dispărut acum patru zile, când l-a ridicat un transportator care duce câini nerevendicați la un adăpost-satelit din zona Brașov, pentru descongestionare. Nouă ne-a rămas doar dosarul.” Am întrebat unde e adăpostul-satelit. Mi-a arătat pe o listă xeroxată: „strada Hărmanului, punct de tranzit.” Chiar acolo unde stăteam eu de pază. Am simțit un fior rece pe ceafă. Femeia a adăugat, cu o jumătate de zâmbet: „Dacă a fugit și de-acolo și îl prindem după data limită, se aplică direct procedura. Așa e legea.” M-am întors spre poartă. Pășeam pe betonul ud, cu gust de fier în gură.
Atunci am înțeles: Arcaș nu venise la poarta mea din întâmplare. Fusese adus chiar la depozitul unde lucram, într-o cușcă de transport, ca punct provizoriu de descărcare, și fugise de-acolo înainte să apuce cineva să-l înregistreze la fața locului. Se întorsese la singurul loc unde nu-l alungase nimeni — poarta mea.
Am făcut un singur lucru deștept în tot acest timp: am căutat adăpostul în actele de la Primărie. Maică-mea îmi povestise demult de o mătușă din Timișoara care lucrase la evidența animalelor. Nu știam dacă mai trăiește. I-am scris un e-mail scurt, cu subiectul „Vă cunoașteți nepoata din Brașov?”. Răspunsul a venit a doua zi, de pe o adresă de yahoo: „Cum să nu te știu, băiatul Elenei cea mică.” Două zile mai târziu, mătușa mi-a trimis prin poștă un document. Era o fișă de înregistrare de la adăpost, din aprilie anul trecut. Arcaș apărea cu număr de cip: 642 001 082 317. Sub rubrica „proveniență” scria „transferat, punct de tranzit strada Hărmanului, Brașov — cip citit la sosire, fișă deschisă separat de dosarul din Timișoara.” Adică avea două înregistrări paralele, una veche, de la Timișoara, și una nouă, deschisă la sosirea în tranzit la Brașov, niciodată completată până la capăt. Femeia cu voce subțire nu știa de a doua fișă. Și n-avea de unde, pentru că fusese deschisă de alt angajat, cu altă bază de date.
M-am dus la adăpost cu documentul în mână. Am cerut să vorbesc cu directorul. A ieșit un bărbat înalt, cu mustață rară și un brad de birou decorat cu fundițe verzi, deși era deja februarie. I-am întins fișa. A citit-o de două ori. A chemat pe cineva de „Evidență”. Au stat de vorbă la un ghișeu, cu spatele la mine. Am auzit, ca prin vis, „numărul de aici nu corespunde cu codul nostru intern, e din baza veche”. Apoi directorul s-a întors: „Fișa de tranzit are dată anterioară termenului-limită de revendicare. Conform regulamentului intern, articolul 9, o înregistrare deschisă înainte de data eutanasierii anulează termenul de pe dosarul principal. Aveți prioritate de revendicare. Dar trebuie completat formularul 47-B, la sediu, și adus și documentul original de la Brașov.” M-a privit peste umărul meu, spre ușă. Lângă ușă, un șofer de la ghenă aștepta cu un sac negru.
Am luat formularul 47-B. L-am completat acolo, pe marginea unui calorifer. În căsuța „suma datorată”, femeia cu ecuson a scris cu pix albastru: „17.258 lei – cazare 248 zile, hrană, microcip, consultații, tratamente, întreținere cușcă.” Am recitit suma, cifră cu cifră. Aveam la mine cei cinci mii de lei rămași după operație și un plic cu bani împrumutați seara trecută de la fratele meu din Constanța, prin transfer bancar, ridicați dimineața de la bancomat în bancnote de câte două sute. Fratele meu îmi zisese la telefon: „Pentru asta dau, dar să-l aduci și pe el la țară, la grătar.” Am scris pe spatele formularului, cu o singură mișcare: „Plătesc integral.” Am semnat.
Am scos plicul din buzunarul interior al gecii și am numărat banii pe tejghea, teanc cu teanc, de două ori, ca să nu greșesc. Femeia de la ghișeu a recontat și ea, apoi a ștampilat chitanța și a chemat un portar să-mi aducă o cușcă. „Puteți să-l luați mâine. Astăzi mai trebuie un control veterinar.” N-am plecat. Am dormit pe o bancă în fața adăpostului. Dimineața, la opt, ceața era groasă ca laptele. Mi-au adus câinele. Avea o lesă roșie, de vinil, nouă. S-a oprit la trei metri de mine, s-a scuturat de parcă ar fi ieșit dintr-un râu. Apoi a venit.
Acum stă toată ziua lângă mine, la poarta depozitului din Brașov, la câțiva metri de locul unde-l descărcaseră cândva dintr-o cușcă străină și de unde fugise ca să nu mai fie al nimănui. Doarme pe aceeași cutie de carton, dar are o pătură de lână din Târgu Mureș. Când trece o mașină de gunoi, ridică o ureche. Când vine acasă băiatul meu din Cluj, îi aduce un os de la măcelăria cu vitrine aurite. Fișa de la adăpost stă într-o mapă, în sertarul de la postul de pază, sub un calendar vechi cu sfinți. Nu știu dacă lumea a înțeles ceva din povestea asta. Eu doar am plătit 17.258 de lei și am semnat. Și de atunci, câinele acela cu un ochi albăstrui și unul căprui doarme cu botul pe pragul meu.
