Avea şapte dimineaţa când Adina a urcat în autobuzul de Braşov. În punga de plastic legată cu nod dublu stăteau un borcan de unt de arahide, două cutii de recompense pentru câini şi un tub de brânză topită. Mirosul de seminţe prăjite de la chioşcul din faţa gării o urmărise până pe scaunul din spate, unde se aşezase cu geanta pe genunchi. Afară, peste blocurile cenuşii din Sibiu, se făcea zi. La geamul din stânga, un câine al vecinului, un metis mic şi alb, alerga după un porumbel.
Nu-i spusese lui Carmen. Fiica ei sunase aseară şi vorbise douăzeci de minute despre instalaţia electrică din apartamentul din Bucureşti — trebuia schimbată, costa 2800 de lei, iar Adina, normal, avea să ajute. Adina ascultase, aprobase absentă la telefon, dar în faţa ochilor avea postarea de pe Facebook: adăpostul din Braşov, câinele Mişu, aştepta de 250 de zile. Şi mai jos, cu litere mari: strângere de fonduri urgentă, adăpostul riscă să fie închis pentru datorii. Adina deschisese sertarul cu bani puşi deoparte de un an, pentru o eventuală operaţie la genunchi, îi numărase de trei ori şi hotărâse: banii pentru electrician urma să-i găsească din pensie, în rate, dar pe ăştia îi ducea la Braşov, întregi.
Autobuzul a plecat cu un huruit. Pe ecranul din faţă rula un serial turcesc, dar toată lumea se uita pe geam la ploaia care începea. Adina a scos telefonul şi a recitit postarea. „Mişu, 8 ani, maidanez, a ajuns în adăpost după moartea stăpânei. Nimeni nu-l vrea.” A înghiţit în sec. Ei îi murise Bobi anul trecut, un câine negru cu urechea albă, mort într-o noapte de februarie, pe covorul din bucătărie, cu capul pe piciorul ei. De atunci Adina spusese de fiecare dată acelaşi lucru vecinelor: nu mai vreau alt câine, nu mai vreau să trec prin asta. Şi totuşi, de trei săptămâni, deschidea seară de seară pagina adăpostului şi se oprea la poza cu Mişu.
La Braşov, în staţie, a întâmpinat-o Andrei, un voluntar de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu tricou verde şi un câine bătrân care dormea lângă piciorul lui. A luat punga din mâna Adinei şi a scotocit repede prin ea, verificând etichetele.
— Fără xilitol? a întrebat, ţinând borcanul de unt de arahide la lumină.
— Am citit eu, de două ori, a spus Adina. Anul trecut a murit un câine de la un adăpost din Cluj, otrăvit cu xilitol dintr-un unt cumpărat de un om cu suflet bun. Nu vreau să fiu eu aia.
Adăpostul era la ieşirea din oraş, după un gard de beton. De după porţi venea un cor de lătrături care acoperea zgomotul maşinilor. Înăuntru mirosea a dezinfectant şi a blană udă. Andrei a condus-o printre cuşti. Mişu stătea într-un colţ, nu lătra. Când Adina s-a apropiat, a ridicat capul şi s-a apropiat de gratii. Avea botul cărunt şi o ureche pleoştită.
— De ce nu-l ia nimeni?
— Pentru că e bătrân. Toată lumea vrea pui.
Adina a băgat un deget printre gratii. Mişu i l-a lins.
Restul zilei a rămas să ajute: a amestecat untul de arahide cu pâine, a împărţit recompensele. Un câine mic, cu o pată neagră pe ochi, s-a apropiat şi i-a pus laba pe genunchi. Adina i-a dat o felie. Câinele a luat-o şi a fugit sub o bancă. Andrei i-a povestit că adăpostul are o datorie de 4000 de lei la curent, acumulată de trei luni, de când fostul primar de comună care le închiriase terenul pe gratis a murit, iar moştenitorii cer chirie. Dacă nu plătesc până la sfârşitul lunii, furnizorul ameninţă cu debranşarea, iar câinii bătrâni, cei pe care nimeni nu-i adoptă, vor fi mutaţi la un adăpost de stat, unde nu stau mult. Adina a ascultat şi a întins unt pe felii, una după alta, fără să spună nimic despre plicul pe care încă nu se hotărâse să-l aducă.
Seara, în camera de hotel de lângă gară, a sunat-o pe Carmen.
— Mamă, exact acum voiam să te sun. Electricianul mi-a dat factura: 2800, cum am zis. Îmi trimiţi mâine?
Adina s-a uitat la punga goală de lângă pat.
— Nu-i am pe toţi acum. Ţi-i trimit în rate, din pensie, cum vine luna asta şi cea viitoare.
— Cum adică în rate? Ai bani puşi deoparte, mamă, i-am văzut şi eu în libret.
— I-am dat deja, o parte. La adăpostul de câini din Braşov.
Carmen nu a spus nimic. Apoi, cu o voce subţire:
— Te-ai apucat iar de câinii ăia?
Adina a închis şi a stat mult timp cu telefonul în poală, uitându-se la poza cu Bobi de pe ecranul de start.
Două săptămâni mai târziu, Adina a vândut maşina — un Dacia Logan din 2007, cu 180.000 de kilometri, pe care oricum nu o mai scotea din garaj decât o dată pe lună. Cumpărătorul, un băiat din Mediaş, a oferit 3500 de lei, mai puţin decât spera ea, şi a numărat bancnotele direct în parcarea de la Dedeman. Adina a stat cu banii în mână un minut întreg, calculând: nu ajungeau pentru toată datoria adăpostului, dar erau mai mult decât nimic. A pus 3500 de lei într-un plic, a mai adăugat 300 de lei rămaşi din pensia lunii, şi a semnat actele maşinii cu o strângere în piept pe care n-a recunoscut-o nimănui — maşina aia o dusese pe Bobi la veterinar de atâtea ori, în ultimul an, când nu mai putea urca singur treptele.
A luat autobuzul de 13:30 spre Braşov. De data asta nu mai avea pungă cu unt de arahide. Doar plicul, şi în geantă, dosarul cu actele apartamentului, pe care le scosese din dulap cu o săptămână înainte, fără să ştie încă exact ce voia să facă cu ele.
Cu o zi înainte, stătuse pe balcon, uitându-se la zgarda goală a lui Bobi, agăţată încă în cui lângă uşă. Se gândise la Carmen, care avea casă, avea soţ, avea o viaţă întreagă în faţă. Se gândise la Mişu, care avea opt ani şi un rinichi bolnav şi nimic. Şi îşi dăduse seama, aşa, dintr-odată, că nu voia ca apartamentul ei să rămână gol după ea, sau vândut de cineva care nu ştia că pe covorul din bucătărie murise un câine negru cu urechea albă. Voia ca locul acela să însemne ceva şi după ce ea nu mai era.
Înainte de a pleca spre adăpost, a mers la notar, la un birou aproape de Piaţa Sfatului, recomandat de o vecină care îşi făcuse acolo actele de moştenire. Notarul, un bărbat tânăr cu ochelari, a citit de două ori cererea.
— Doamnă Adina, sunteţi sigură? E un demers serios, vreţi să lăsaţi apartamentul unui adăpost de câini?
— Da. Vreau să fie gata cât mai repede.
Notarul i-a explicat că poate întocmi testamentul chiar în acea zi, dacă actele de proprietate sunt în regulă, dar că avea nevoie şi de doi martori. Adina i-a rugat pe secretară şi pe un client care aştepta la rând, un bărbat mai în vârstă care venise pentru o procură. Testamentul a fost autentificat spre prânz. Adina a plătit 250 de lei pentru acte, a pus documentul în dosarul verde şi a ieşit.
Bărbatul cu procura, ieşind în urma ei, s-a oprit lângă maşina lui, parcată chiar lângă locul unde, cu câteva zile mai devreme, un băiat din Mediaş cumpărase un Logan alb de la o pensionară. Vecinii de bloc ai Adinei aveau să afle povestea abia peste câteva zile, când soţia bărbatului, care lucra la o croitorie de lângă piaţă, a povestit la o cafea cu o cunoştinţă din Sibiu că a văzut-o pe o doamnă bătrână lăsând moştenire un apartament unui adăpost de câini — „o cunosc, e mama Adinei, cea care şi-a vândut maşina acum vreo două săptămâni, mi-a zis bărbatu-meu". Vestea a ajuns la vecina Adinei din Sibiu, iar de acolo, la Carmen.
Carmen a aflat abia a doua zi de la vecina de bloc, care o sunase îngrijorată. A încercat toată ziua să dea de mama ei la telefon, fără succes — Adina, cu Mişu proaspăt adoptat lângă ea, era ocupată la adăpost, ajutând la curăţenia cuştilor şi fără semnal în zona aceea. Abia a treia zi, luându-şi liber de la serviciu şi făcând drumul de la Bucureşti cu maşina, Carmen a ajuns la Braşov, direct la adăpost, pentru că vecina îi spusese şi asta: că Adina venea acolo aproape zilnic acum.
A intrat în biroul Gabrielei, directoarea adăpostului, cu părul ud de ploaie şi cu obrajii roşii de atâta plâns pe drum.
— Mamă, ce ai făcut?! Am aflat de la vecina! Ai vândut maşina, ai umblat la notar… Vrei să laşi apartamentul la nişte javre?!
Adina stătea pe un scaun lângă fereastră, cu Mişu întins la picioarele ei, adormit. Nu s-a ridicat imediat. A mângâiat câinele pe cap, o dată, încet.
— Nu sunt javre, Carmen. Sunt fiinţe pe care nimeni nu le vrea, exact cum n-a vrut nimeni apartamentul ăla gol după ce mor eu, dacă tu oricum ai casa ta.
— Dar e casa în care am crescut!
— Şi ai crescut-o frumos. Acum are nevoie de ea altcineva.
Carmen s-a uitat la câinele bătrân, la botul lui cărunt, la urechea pleoştită, apoi la plicul gol de pe birou, pe care Gabriela nu apucase încă să-l strângă.
— Ai vândut maşina pentru datoria lor.
— O parte din ea. Restul îl plătesc din pensie, câte puţin. Cum îţi plătesc şi ţie electricianul, câte puţin.
Carmen a tăcut mult. Apoi s-a lăsat pe un scaun lângă mama ei şi a întins, ezitant, o mână spre capul lui Mişu. Câinele a deschis un ochi, a adulmecat-o şi s-a lăsat mângâiat.
— Măcar spune-mi de data viitoare, a zis Carmen, cu vocea încă tremurândă. Nu mai afla de la vecine.
Adina a zâmbit, prima oară în toată ziua aceea.
— Data viitoare te chem eu la Braşov. Poate te-nveţi şi tu să întinzi unt de arahide pe pâine.
Afară, ploaia se oprise. Mişu şi-a ridicat botul spre fereastră şi a strănutat.
