Mircea Popescu nu mai suporta luna februarie. În decembrie zăpada avea un scop, ningea frumos peste acoperișurile din Sibiu, iar în Piața Mică mirosea a scorțișoară și vin fiert. În ianuarie oamenii înjurau frigul, dar îl acceptau. Februarie însă îl păcălea mereu: dimineața stăteai la soare pe trotuarul din centru, iar seara te întorceai pe gheață neagră, cu vântul care îți biciuia fața.
În seara aceea, Mircea ieși din depozit după ora nouă.
La depozit, lângă șoseaua de centură, descărcaseră o mașină cu gresie și faianță. Șoferul dormise în cabină, încărcătorii erau morocănoși, iar în aviz lipseau patru cutii. Cât au numărat, cât au căutat, cât a semnat șoferul, trecură două ore. Mircea își puse geaca pe el, trase gluga peste cap și ieși în parcare. Avea în plasă o jumătate de pâine și un chefir cumpărate dimineață de la magazinul Profi de lângă gară.
Așteptă autobuzul vreo douăzeci de minute. Când veni, era atât de plin, încât stătea lipit de ușă, cu bărbia în piept. La fiecare hop, sacoșa i se lovea de genunchi. Telefonul vibră în buzunar. Se uită la ecran: mesaj de la fiica lui. „Tati, ai ajuns acasă?” Vru să răspundă, dar autobuzul frână brusc, cineva îi călcă pe picior, iar el băgă telefonul la loc.
Andreea locuia în București. După facultate rămăsese acolo, se căsătorise, făcuse un băiat, Tudor, de șase ani. Vorbeau în fiecare duminică. Nu pentru că s-ar fi certat. Pur și simplu viața se așezase între ei: munca, copilul, drumurile, mașina de spălat stricată, plata întreținerii.
Duminica trecută, Andreea îl sunase altfel. Întrebase de tensiune, de reumatism, dacă nu i-e prea dor acasă. Apoi spusese:
— Tati, poate vii la noi o săptămână, după Paște?
— Vedem, răspunsese el.
— Mereu zici „vedem”.
— Pentru că la serviciu nu știu niciodată ce urmează.
— Serviciul nu fuge nicăieri.
După asta, Andreea tăcuse. În fundal, Tudor țipa ceva despre un desen cu dinozauri. Apoi fiica îi spusese grăbită:
— Gata, tati, trebuie să fug. Te sun duminică.
Și închisese. Mircea rămăsese cu telefonul aprins, apoi îl pusese pe masa din bucătărie. Se gândise că ar fi trebuit să accepte. Sau măcar s-o întrebe dacă e sănătoasă. Dar nu mai sunase înapoi.
Coborî lângă supermarketul Profi, la capătul cartierului. Mai avea de mers vreo zece minute. Termometrul de la farmacie arăta minus șase grade. Pe sub ghete, zăpada scârțâia ca nisipul. De pe acoperișuri atârnau țurțuri groși și lungi.
Mircea mergea cu capul în piept, să nu alunece. La colțul blocului, se opri să-și tragă sufletul. Blocul lui era o baracă veche cu patru etaje, cu balcoane crăpate și antene de satelit ruginite. La parter, la fereastra din stânga, lumina televizorului pâlpâia albastru. Din ghena de gunoi venea un miros de varză călită și cafea veche.
Lângă ușa de la intrare stătea câinele. Mircea îl văzuse de multe ori. Un ditamai câinele, roșcat cu pieptul alb, slăbănog, cu coastele vizibile. Vecina de la doi îi dădea dimineața mămăligă, copiii îi aduceau câte un covrig, iar portarul îi lăsa o cârpă lângă țeava de termoficare. Lumea îi spunea ba „Rudi”, ba „Bălan”, ba „Tăciune”.
În seara aceea, câinele nu stătea pe cârpă. Stătea chiar pe cărarea din fața ușii, ca un paznic.
— Dă-te la o parte, prietene, zise Mircea. Azi abia am ajuns până aici.
Câinele nu se mișcă. Mircea făcu un pas la dreapta, câinele se mută la dreapta. La stânga, la fel.
— Ce ai cu mine? Ai înnebunit?
Câinele îl fixa fără să clipească.
— Nu te ating, nu mă atinge. Așa facem?
Mircea mai făcu un pas. Câinele se ridică deodată, mârâi și îl prinse cu dinții de mâneca gecăi. Nu îl mușcă. Doar strânse materialul și trase înapoi.
— Hei! Dă-i drumul! se smuci Mircea. Câinele ținea strâns. Mircea trase încă o dată, apoi făcu un pas în spate. Câinele îi dădu drumul imediat, dar rămase în fața lui.
Mircea își scutură mâneca. Materialul era întreg, doar ud.
— Uite ce mulțumesc primesc, bombăni el. Oamenii te hrănesc, iar tu mă apuci de haine.
Câinele scoase un lătrat scurt și îndreptă botul spre intrare.
— Ce e acolo? Mircea ridică și el capul.
Deasupra intrării atârna o copertină veche de tablă. Încă din toamnă, locatarii strânseseră bani pentru reparație, dar cineva nu dăduse partea lui, altcineva zisese că ar trebui să se ocupe asociația de proprietari, iar al treilea plecase în Italia. Așa că nu se rezolvase nimic.
Pe marginea acoperișului stătea un munte de zăpadă înghețată, cu țurțuri lungi cât brațul unui copil. Mircea nu văzu nimic neobișnuit.
— Ce-ai simțit tu acolo? Ce?
Câinele nu răspunse. Se încordă.
Mircea făcu iar un pas spre ușă. Câinele sări la el, se sprijini cu labele din față în pieptul lui și aproape îl trânti pe spate.
— Fir-ar al naibii! se răsti Mircea. Se dădu înapoi până lângă o bancă.
Și atunci auzi un trosnet.
Mai întâi sună ca o ramură care se rupe sub greutatea zăpezii. Apoi un scârțâit surd. Mircea ridică fruntea. De pe acoperiș se desprinse o placă uriașă de gheață și zăpadă. Căzu exact în fața ușii de la intrare. Lovitura fu atât de tare, încât tabla copertinei se îndoi și se prăbuși într-o parte. Bucăți de gheață, tencuială și nori de zăpadă cenușie săriră în aer. Un țurț străpunse coșul de gunoi, altul lovi asfaltul lângă bancă.
Sunetele dispărură. Doar scârțâitul metalului se auzi.
Mircea stătea lipit de copac, cu spatele pe scoarța aspră. Acolo trebuia să fie el. Dacă câinele nu i-ar fi blocat drumul, acum ar fi scos cheile de la intrare. Poate s-ar fi aplecat spre interfon, pentru că butonul se blocase de două săptămâni. Distanța dintre el și ușă nu depășea cincisprezece metri. Câteva secunde de mers.
De la fereastra parterului se auzi vocea unei vecine:
— Ce-a fost asta?! S-a rupt acoperișul?
Apoi o altă fereastră se deschise.
— Doamne, a căzut gheața!
— Nu vă apropiați! strigă Mircea, deși glasul îi tremura. S-ar putea să mai cadă!
Câinele stătea lângă el, cu blana plină de praf de zăpadă. Mircea se lăsă în genunchi și își puse palmele pe gâtul animalului.
— Tu știai? întrebă el. Cum puteai să știi?
Câinele gâfâia și îl fixa cu ochii lui negri.
— Tu m-ai salvat…
Mircea îl trase spre el. Blana mirosea a stradă, a zăpadă udă și a fum. Câinele era cald. Viu.
Mircea simți cum i se strânge ceva în piept. Ce ținuse în el ani la rând — obiceiul de a nu se plânge, de a răspunde „e bine” când nu era bine, de a privi în podea — se fisură. Ochii i se umplură de apă.
— Îți mulțumesc, murmură el, trecându-și palma după urechea câinelui. Auzi? Îți mulțumesc.
În zece minute, în fața blocului se adunară vecinii. Cineva sună la 112, altcineva la asociație. Administratora țipa la telefon:
— Am depus cerere acum două săptămâni! Unde e echipa?
Un bărbat de pe scara vecină lumina acoperișul cu o lanternă.
— Mai e o bucată acolo. Stați toți înapoi!
Salvatorii îngrădiră intrarea cu bandă. Unul dintre ei, un băiat tânăr cu cască, se apropie de Mircea.
— V-ați lovit?
— Nu.
— Sigur? Poate v-a atins o schijă.
— Nu. N-am apucat să ajung.
— Ați avut noroc.
Mircea se uită la câine.
— Nu e noroc. El nu m-a lăsat.
Salvatorul se uită și el la animal.
— Serios?
— M-a tras de mânecă. De două ori mi-a tăiat calea.
Băiatul se așeză pe vine și întinse palma spre botul câinelui. Câinele mirosi mănușa, dar nu se lăsă atins. Se trase înapoi și se așeză lângă Mircea.
— Se pare că are încredere doar în dumneavoastră, zâmbi salvatorul.
Mircea nu spuse nimic, doar își frecă ceafa.
Lucrul mai dură o oră. Până nu dădură jos restul de gheață și nu verificară copertina, locatarii nu puteau intra. Cineva îi propuse lui Mircea să meargă la căldură în blocul vecin, dar el refuză. Stătea cu câinele lângă locul de joacă.
— Și acum ce fac cu tine? întrebă el. Acasă n-am mâncare de câini. Doar niște orez, două ouă și o bucată de piept de pui în congelator. Nici măcar un castron pentru tine nu am.
Câinele dădu din coadă peste zăpadă.
— Uite-l cum se bucură. Eu încă n-am promis nimic.
Coada mai lovi o dată.
— Șiret.
Mircea scoase telefonul. Avea două apeluri pierdute de la Andreea și un mesaj nou: „Tati, de ce nu răspunzi? Mă îngrijorez.”
De data asta, sună el imediat. Fiica răspunse după primul apel.
— Tati, unde ești?
— Lângă casă.
— De ce ai întârziat atât? Mi-am imaginat tot felul de scenarii.
— Aici a fost o mică aventură.
— Ce aventură?
Mircea se uită la copertina îndoită.
— A căzut zăpada de pe acoperiș. Cu gheață cu tot.
— Peste tine?!
— Nu. N-am apucat să ajung.
Pe fir se lăsă un moment de pauză.
— Tati, vorbește clar. Ești întreg?
— Întreg.
— Sigur?
— Sigur, fata mea.
— De ce n-ai apucat?
Mircea se uită la câine.
— M-a ținut un cunoscut.
— Ce cunoscut?
— Unul cu patru picioare.
— Tati, nu înțeleg nimic.
— Câinele de la bloc. Nu m-a lăsat să intru. M-a apucat de mânecă și m-a tras înapoi. Două secunde mai târziu, totul a căzut.
Andreea răsuflă greu.
— Doamne…
— Cam asta a fost.
— Nu, nu e tot. Acum unde te duci?
— Acasă. Ne lasă să intrăm pe scara din spate.
— Și câinele?
Mircea se uită la el.
— Tot acasă.
— La cine?
— La mine.
— Întotdeauna ai zis că animalele nu au loc în apartament.
— Multe am zis eu.
Andreea tăcu un moment, apoi râse printre lacrimi.
— N-ai pereche, tati.
— Ce?
— Nimic. Mă bucur.
— De ce?
— Pentru că în sfârșit ai făcut ceva neplanificat.
Mircea zâmbi și el.
— Se pare că lucrurile au fost planificate deja pentru mine.
Intrară în apartament pe scara din spate, urcând patru etaje pe un culoar îngust, care mirosea a praf de cărbune și a saramură. Câinele urcă fără să tragă de lesă. La ușă, Mircea se opri.
— Ei bine, intră.
Câinele păși peste prag și rămase nemișcat în hol. Apartamentul avea două camere, o bucătărie mică, parchet vechi și un frigider nou, singurul lucru cumpărat după divorț. Fosta soție locuia de ani buni în Spania. La început își mai trimiteau sms-uri de ziua de naștere. Apoi doar mesaje cu urări la sărbători. Andreea îi propusese de câteva ori să vândă apartamentul și să se mute la București, dar Mircea refuza. Nu din dragoste pentru oraș. Îi era teamă de schimbare.
Câinele mirosi cu grijă covorașul, peretele, dulapul de pantofi. Nu trecea mai departe.
— De ce stai? întrebă Mircea. Acum nu mai ești musafir.
Câinele făcu trei pași și se așeză în mijlocul holului. Mircea își scoase geaca, apoi aduse din baie un prosop vechi.
— Dă laba. Nu te uita așa la mine. Aici avem reguli.
Câinele ridică laba din față.
— A, deci înțelegi.
Mircea îi șterse labele, burta și spatele. Sub blana murdară, câinele era mai deschis la culoare. Pe gât i se vedea urma unei zgărzi vechi.
— Deci ai avut stăpân, zise Mircea. Și unde a dispărut?
Câinele întoarse capul.
— Bine. Nu vrei, nu povestești. Nici eu nu povestesc totul imediat.
În bucătărie, Mircea dezgheță o bucată de piept de pui, o fiert cu orez și o vărsă într-un castron de plastic. Câinele se apropie după ce stătu o vreme, parcă neîncrezător.
— Mănâncă.
Câinele începu să mănânce. Nu lacom, nu înghițind totul dintr-odată, ci pe rând, cu grijă. Mircea puse ceainicul pe foc. Apoi scoase din dulap o pătură veche, o împături și o întinse lângă calorifer.
— Ăsta e locul tău. Pe canapea, momentan nu ai voie. În timp, mai vedem.
Câinele ascultă, se învârti de două ori pe pătură și se lăsă jos, cu botul pe labe, dar cu ochii tot spre Mircea.
Rămas în picioare lângă calorifer, Mircea își dădu seama că nu-i pusese niciun nume. Se uită la urma zgărzii vechi de pe gâtul lui, la felul în care animalul respira liniștit, ca și cum și-ar fi găsit, în sfârșit, adresa potrivită.
— Grivei, zise el încet, doar ca să încerce cuvântul. Nu, nu ți se potrivește.
Câinele ridică urechile, dar nu se mișcă.
— Noroc, zise Mircea. Ăsta ți se potrivește. Ai adus destul cât pentru amândoi.
Turnă apă clocotită peste un pliculeț de ceai, se așeză pe scaunul din bucătărie, de unde vedea tot holul, și luă telefonul. Formă numărul Andreei.
— Tati? Iar s-a întâmplat ceva?
— Nu. Voiam doar să-ți spun ceva.
— Spune.
— Vin la Paște. La voi, la București.
Se lăsă o tăcere scurtă, apoi Andreea râse, de data asta fără nicio urmă de lacrimă în glas.
— În sfârșit un „da” fără „vedem”.
— Am și eu o condiție.
— Care?
Mircea se uită spre calorifer, unde Noroc adormise deja, cu o labă atârnând peste marginea păturii.
— Vin cu un prieten.
— Cu cine?
— Are patru picioare și mănâncă mai mult decât mine.
Andreea râse din nou, iar de partea cealaltă a firului se auzi și vocea lui Tudor, întrebând cine vine, ce prieten, dacă are blană. Mircea ascultă zarva aceea caldă, sorbi din ceai și, pentru prima oară de multă vreme, nu se mai grăbi să închidă.
