Era ora două noaptea când lumina aprinsă în hol m-a scos din somn, în casa noastră de pe strada din Timișoara. Afară ploua ca în filmele cu furtuni, apa bătea în pervaz de ore întregi, iar în casă mirosea a cauciuc ud. Am ieșit din dormitor și l-am găsit pe Andrei în picioare lângă ușa de la intrare, în pijama și cizme de cauciuc pe pielea goală.
— Unde te duci?
— La Piersică. Se udă cutia.
A deschis pumnul și mi-a arătat o bucată de parizer strânsă, de parcă asta ar fi explicat tot.
Așa că am ieșit amândoi în ploaie, la ora aia, cu o cușcă de transport împrumutată de la tanti Maria și cu resturile de mezel în mâna copilului. Dar ca să fie clar de ce, trebuie să mă întorc puțin.
Totul a început cu parizerul care dispărea din frigider.
Trei zile la rând, am crezut că am mâncat eu și am uitat. Apoi a dispărut jumătate din cașcaval. Iar în a patra dimineață l-am văzut pe Andrei cum deschide ușa frigiderului, rupe o bucată de parizer și o bagă în buzunarul gecii.
— Andrei.
A încremenit. A ridicat umerii până la urechi, ca și cum așa ar fi devenit invizibil.
— Nu eu am luat.
— O ții în mână chiar acum.
— Nu e pentru mine, — a zis el pe un ton care pretindea că lămurește tot. Și-a șters nasul cu dosul palmei și a adăugat: — E pentru Piersică.
Cine era Piersică am aflat cinci minute mai târziu, când m-a tras de mâneca halatului afară, peste drum, la casa cu poarta albastră.
Casa aia stătea goală de la mijlocul lui septembrie. Familia Dobre plecase repede: într-o singură zi a intrat în curte o dubă, bărbați cu mănuși de lucru au cărat dulapuri, cutii, o bicicletă de copil, un covor rulat. Doamna Dobre apucase să-mi strige peste gard că soțul și-a găsit de lucru în oraș, că scot casa la vânzare și să nu ne speriem dacă or să vină străini cu agentul imobiliar.
Străinii au venit. De două ori a oprit o mașină cu număr de București, oamenii se uitau la acoperiș și întrebau cât costă izolarea fațadei. O dată, un bărbat cu geacă gri a măsurat scările de la intrare cu ruleta.
Iar pe scări stătea un motan. Portocaliu, cu șosete albe pe labele din față și vârful cozii rupt. Stătea perfect nemișcat în fața ușii, cu spatele la toată lumea, și se uita la clanță. Nu la oameni, nu la mașini. La clanța ușii care nu se mai deschidea.
— E acolo de mult, — a zis Andrei cu voce coborâtă, de parcă eram într-o bibliotecă. — Îl văd de la fereastră. Mereu e acolo.
Am vrut să spun ceva de adult, ceva deștept. Că pisicile se atașează de loc, că o să-și găsească el altă casă, că nu trebuie să ne facem griji. Dar fix în clipa aia motanul a ridicat capul la zgomotul unei mașini care trecea pe stradă și s-a întins în față cu tot corpul. Mașina a trecut mai departe. El a lăsat capul în jos și s-a așezat la fel de nemișcat.
Și n-am mai spus nimic deștept.
Andrei își dorea o pisică de doi ani. Nu, mai bine. O ceruse de ziua lui, de Anul Nou, o ceruse pur și simplu într-o marți, când stăteam la coadă la poștă. Desena pisici pe marginea caietului de matematică, modela pisici din plastilină și toate ieșeau la fel: cap rotund, patru bețe, coadă enormă.
Eu refuzam calm și cu argumente, cum citisem pe internet.
— Andrei, după o pisică trebuie să strângi.
— O să strâng.
— Tu nu strângi nici jucăriile tale.
— După pisică o să strâng.
— Mâncarea costă bani. Mâncarea bună pentru pisici nu e ieftină, și e în fiecare lună.
— Nu o să mai cer chipsuri.
Aici mă blocam de fiecare dată, pentru că nu mai aveam ce să răspund. Era gata să negocieze cu tot ce avea: chipsuri, înghețată, desene seara. O dată mi-a adus pușculița. Iar primăvara, când schimbam așternuturile, am găsit sub patul lui o cutie de la pantofi. Înăuntru era un prosop împăturit în patru, iar pe el o minge mică și un pește de plastic.
— Ce e asta?
— E un pat.
— Al cui?
— Păi al cui, — a zis el ușor iritat, ca și cum iar nu țineam pasul cu evidentul. — Al pisicii. Trebuie să aibă unde dormi când vine.
Cutia a stat sub pat până în octombrie.
Am început să mergem pe treptele alea în fiecare zi. Întâi am dus eu singură un bol cu mâncare, cât timp Andrei era la grădiniță. Apoi am mers împreună, după prânz. Andrei căra apa într-o sticlă de plastic și era extrem de mândru că lui i s-a încredințat apa, pentru că apa se varsă cel mai ușor.
Motanul nu ne lăsa să ne apropiem. Se dădea trei pași într-o parte, se așeza și aștepta să punem mâncarea și să ne retragem. Abia atunci se apropia. Mânca repede, fără să ridice capul, apoi se întorcea la locul lui sub ușă și se uita din nou la clanță.
Andrei vorbea cu el de la distanță sigură. Se lăsa pe vine, își punea palmele pe genunchi și îi povestea noutățile.
— Piersică, azi am avut mămăligă cu lapte. Dezgustător. Nu ți-ar fi plăcut.
Motanul clipea.
— Piersică, nu ți-e frig? Noaptea e deja rece.
Noaptea chiar devenise rece. Sfârșitul lui octombrie a fost umed și vântos, dimineața pe iarbă stătea bruma, în bălți se făcea o pojghiță subțire de gheață pe care Andrei o spărgea cu vârful cizmei în drum spre grădiniță. Pornisem deja centrala, scosesem din dulap păturile groase, îi cumpărasem copilului o geacă nouă, pe mărime mai mare.
Iar motanul stătea pe beton.
Tanti Maria din curtea vecină mi-a spus peste gard ce bănuiam și eu:
— Aia nu l-au luat niciodată. A venit singur la ei acum vreo trei ani. Au zis că e pisică de stradă, că se descurcă el.
Se descurcă. Un cuvânt comod.
Am dus pe trepte o cutie mare de carton, de la un aparat electrocasnic, cu fund dublu. Am pus înăuntru o pătură veche, am întors deschizătura spre perete ca să nu bată vântul și am fixat-o deasupra cu o cărămidă. Motanul a înconjurat-o de două ori. A mirosit colțul. S-a uitat înăuntru așa cum te uiți într-un apartament străin.
Și s-a culcat lângă ea. Nu în ea. Lângă.
— De ce nu intră? — Andrei era cât pe ce să plângă.
— Cred că se teme că n-o să-i vadă când se întorc.
A fost cel mai sincer răspuns pe care l-am putut da. Și se pare că degeaba, pentru că în seara următoare copilul s-a așezat la masă cu un creion și a rupt o foaie din același caiet de matematică. A scris mult, cu limba scoasă, cu litere de tipar:
DACĂ VĂ ÎNTOARCEȚI LUAȚI PISICA AȘTEAPTĂ DE MULT
Am mers și am lipit foaia cu scotch pe poarta albastră. A stat acolo trei zile, până când ploaia a înmuiat-o și a rupt-o.
Culcușul l-am comandat online luni seara, după ce copilul adormise. Simplu, rotund, cu margini înalte și fund din blană artificială. Andrei a urmărit livrarea așa cum nu urmărești nici renovarea unui apartament. Întreba de ea dimineața, întreba în mașină, întreba înainte de culcare. Când a venit notificarea că pachetul e la poștă, s-a pregătit în două minute, deși de obicei căutăm al doilea bocanc prin toată casa.
Cutia a dus-o singur. Era mai mare decât el și îi acoperea drumul, așa că mergea într-o parte și de două ori era cât pe ce să cadă.
Am pus culcușul în cutia de carton de pe trepte, am îndoit marginile păturii. Motanul ne privea de departe, de sub un tufiș, iar pe bot nu i se citea nimic bun.
— Hai, — am zis eu. — În fața noastră nu o să intre.
Ne-am retras la poartă și am așteptat. Motanul s-a apropiat de cutie. A mirosit marginea îndelung. A călcat cu o labă, apoi cu cealaltă. A bătătorit blana artificială, așa cum fac pisicile când verifică dacă nu e o înșelătorie.
Și deodată s-a culcat. Nu precaut, nu pe o parte, gata să țâșnească, ci cu adevărat: s-a făcut ghem, și-a acoperit botul cu coada și a închis ochii.
Ușa era la un metru de el. Nici nu s-a uitat la ea.
Andrei mi-a strâns degetele și a zis:
— Mama, doarme.
— Doarme.
— Deci nu mai așteaptă?
Am stat acolo și m-am uitat la ghemul portocaliu din cutie. Aveam un nod în gât, dar nu puteam să-i explic copilului că uneori o ființă încetează să mai aștepte nu pentru că îi e bine, ci pentru că pur și simplu nu mai are putere.
În noaptea de miercuri spre joi a început ploaia. Nu ploaia aia de toamnă, potrivită pentru ciuperci, ci una de stătea apa în curte și bătea în pervaz ore întregi. M-am trezit la ora două.
În hol era lumină. Andrei stătea lângă ușa de la intrare, în pijama și cizme de cauciuc pe pielea goală.
— Tu unde te duci?
— La Piersică. Acolo se udă cartonul.
— Andrei, e noapte.
— Și ce, — a zis el și s-a uitat la mine de jos în sus. — Lui tot una îi e, noapte sau zi.
Am mers împreună. Eu cu o umbrelă mare și cu cușca de transport împrumutată de la tanti Maria, el cu resturile de parizer în pumn.
Motanul stătea în cutie, cu labele adunate sub el. Pătura de sub el era uscată, dar pereții de carton se înmuiau deja. S-a uitat la noi.
Am pus cușca jos, am deschis ușița și m-am dat înapoi, aproape fără speranță.
S-a ridicat. S-a întins. A trecut pe lângă mine, pe lângă Andrei, pe lângă ușița deschisă — și s-a oprit. S-a întors spre ușa aia pentru ultima dată, s-a uitat mult la ea, sub ploaie.
Apoi a intrat singur în cușcă.
Acasă, a dispărut imediat după mașina de spălat și a stat acolo până dimineața. Nu l-am scos. Am pus lângă el apă și un bol, și m-am dus la culcare, iar Andrei a dormit cu un ochi deschis, sunt sigură.
La șapte dimineața m-a trezit trăgându-mă de umăr și respirându-mi direct în ureche:
— Mama. Mama! Vino. Dar nu face zgomot.
Motanul stătea în camera lui. Nu în culcușul nou, pe care îl adusesem de pe trepte și îl pusesem lângă calorifer. Și nu pe pat.
Dormea în cutia de la pantofi, pe prosopul împăturit în patru, lângă peștele de plastic. În cutia care îl aștepta sub pat din primăvară.
Andrei s-a lăsat pe vine, și-a sprijinit obrajii în palme și s-a uitat la el vreo cinci minute fără să miște.
Apoi a zis, aproape pentru el, cu tonul ăla practic cu care copiii de șase ani anunță hotărârile:
— Gata. Acum ești acasă.
Motanul nu s-a trezit.
După ce s-a dus Andrei la grădiniță, am traversat strada. Am dezlipit de pe poarta albastră restul de hârtie pe care ploaia nu-l dusese, l-am împăturit și l-am pus în buzunar. Am ridicat cutia udă de pe trepte, am dus-o la tomberonul de la colț și am aruncat-o. Sub felinarul care pâlpâia, mirosea a frunze ude și a fum de la sobele vecinilor.
M-am întors acasă, am închis ușa și am spălat pe mâini. Pe blatul din bucătărie era o bucată de parizer pe care Andrei o uitase. Am aruncat-o în chiuvetă și am dat drumul la apă.
Afară, ploaia încetase. Pe pervaz, un firicel de apă încă se scurgea.
