În fiecare vineri, la ora șase exact, telefonul vibra pe blatul din bucătărie. Nu trebuia să mă uit la ecran ca să știu cine scrie. Știam și ce scrie. Știam că până la trei minute după o să-i trimit banii.
Pe scara blocului mirosea a varză călită și a detergent ieftin. Din bucătărie, pe fereastră, se vedea Tâmpa cu literele albe „Brașov”. Eu locuiam acolo de treizeci și doi de ani, dinainte să se nască fiică-mea.
Vasile, soțul meu, murise de patru ani. Inima. Cristina, fata mea, stătea în Șchei, într-o casă nouă, cu Dragoș, ginerele, și cu Mia, nepoata mea de șaisprezece ani. Ne vedeam rar — de Crăciun, de Paște, când trebuia semnat ceva.
Dar Mia îmi scria. În fiecare vineri. La ora șase fix.
„Buni, îmi trimiți pe Revolut? Îți dau din alocație.”
Cincizeci de lei. De fiecare dată. Cincizeci și două de vineri. Două mii șase sute de lei într-un an. Pensia mea era mică, jumătate se ducea pe medicamente, întreținere, facturi. Dar cincizeci de lei pe săptămână — cumva se putea. Pentru că Mia scria.
Înțelegeți? Ea era singura care scria. Nu de ziua mea, nu de sărbători, nu cu un „Ce faci, bunico?” forțat. Ea scria în fiecare săptămână, ca un ceas.
A început în octombrie anul trecut. „Buni, îmi trimiți 40 de lei? Am nevoie de un bilet la film.” Am trimis. Apoi, vinerea următoare, 50. Apoi iar. Și iar.
Prietena mea, Stela, cu care mergeam la bibliotecă, mi-a spus într-o zi:
— Elena, fata aia te mulge ca pe o vacă. Tu chiar nu vezi?
Am răspuns mai tăios decât voiam:
— Nu vorbi așa. E o adolescentă, are nevoile ei. Tu n-ai nepoți, Stela.
Stela a tăcut. Dar eu m-am întors la vorba ei noaptea, în pat. Am deschis telefonul, am derulat conversația. „Trimite-mi”, „Mulțumesc, ești cea mai tare bunică”. Iar și iar. Nu era niciun „Ce mai faci?”, nicio poză de la școală, niciun „am trecut pe la tine”. Nimic.
Și atunci a venit ziua mea. Trei octombrie. Vineri.
Dimineața m-am trezit la șase. Am făcut sarmale, din varză murată, cu mărar mult, cum făcea mama. Și un tort cu budincă de vanilie — rețeta ei. Vasile spunea mereu că pentru tortul ăla s-a însurat cu mine.
Pe pervaz stătea un borcan cu nasturi, rămas de pe vremea când coseam. L-am șters de praf. Am pus o mușcată lângă el. Frunzele i se uscau, dar încă ținea o floare roșie.
Am așteptat telefon de la Cristina toată ziua. Nimic. La unsprezece i-am scris: „Mulțumesc pentru urări” cu semnul întrebării. Mi-a răspuns la două:
— Mamă!!! La mulți ani!!! Am uitat complet, am avut inspecție la serviciu!!! Sun diseară!!!
N-a sunat. Nici Mia. Nici Dragoș.
La ora șase fără un minut, am pus masa pentru o persoană. Un șervețel, farfuria cu model albastru rămasă de la mama, sarmalele fumegau în oală.
La ora șase fix, telefonul a vibrat.
Am deschis camera frontală din greșeală și m-am văzut pe mine: părul nepieptănat, riduri adânci, ochii obosiți. Apoi am închis camera și am deschis mesajul.
„Buni, îmi trimiți pe Revolut? Îți dau din alocație 😊”
Niciun „La mulți ani”. Nimic. Doar fața aia galbenă, rotundă, care zâmbea.
Am scris și am șters de trei ori. Prima variantă era prea aspră. A doua prea slabă. A treia era o glumă proastă. Până la urmă am trimis:
„Mia, azi e ziua mea. Știai?”
Trei minute. Apoi:
„Scuze buni!!! La mulți ani!!! 🎂 Îmi trimiți?”
Stela avea dreptate. Am știut-o tot timpul. Dar am avut nevoie de mesajul ăla ca să nu mă mai mint singură.
N-am trimis banii. N-am răspuns. Am pus telefonul pe masă, am mâncat o sarma, apoi încă una. Am tăiat o felie de tort. M-am așezat în fotoliul lui Vasile — ăla cu cotierele tocite până la pânză — și am pornit televizorul. Era un documentar despre albine.
Sâmbătă dimineața a sunat Cristina. Nu m-a întrebat ce mai fac. A zis direct:
— Mamă, de ce nu i-ai trimis banii Miei? A plâns toată seara că nu-i răspunzi.
Am strâns telefonul în mână. Apoi:
— Cristina, știai că Mia îmi cere bani în fiecare vineri?
Liniște. Lungă.
— Ce bani? — a spus, dar cu tonul ăla pe care-l avea când era mică și spărgea un pahar.
— Cincizeci de lei pe Revolut. În fiecare vineri, la ora șase. De un an. Știai sau nu?
A oftat. Și oftatul ăla mi-a spus mai mult decât orice cuvânt.
— Mamă, e un copil. Nu te apuca acum de drame. Tu știi cum sunt adolescenții…
Am închis. N-am trântit telefonul. Am apăsat butonul roșu și l-am pus pe noptieră. Lângă el stătea o poză cu Mia de la grădiniță — cu fundițe în păr, râzând la aparat, ținând o acadea.
Vinerile următoare au trecut fără vibrații. Două, trei. Telefonul stătea pe blat, negru, mut. Și liniștea asta avea altă textură. Pentru că una e să fii singură și să nu știi, și alta e să știi exact cât costă contactul și ce se întâmplă când nu mai plătești.
Într-o seară am deschis iar conversația. Am derulat. Cincizeci și două de cereri, cincizeci și două de mulțumiri. Nimic altceva.
Era o vineri în decembrie. Frig. Din bucătărie, Tâmpa era acoperită de ceață. La ora șase, telefonul a vibrat.
„Buni, îmi trimiți 200 de lei? E ceva important. Te rog.”
Am citit de trei ori. Am scris: „Nu-ți trimit pe Revolut. Dar vino duminică. Am sarmale.”
Două minute mai târziu: „OK.”
Duminică, la ora trei, a sunat la ușă. Am știut că e ea. Am deschis. Stătea pe preș, cu gluga trasă pe ochi, cu pumnii în buzunarele gecii. Mirosea a gel de duș rece.
— Intră, am zis, și m-am dat la o parte.
A intrat. S-a descălțat fără să ridice ochii. A rămas lângă masă.
— Buni, chiar am nevoie de 200. Nu inventez.
Am luat telefonul de pe masă. Am deschis Revolut. Am derulat până la primul mesaj de acum un an. I l-am întins.
— Uite, am zis. Cincizeci și două de vineri. Două mii șase sute de lei. Cincizeci de lei pentru fiecare „mulțumesc, buni”.
A luat telefonul. A dat scroll cu degetul. A rămas cu el în mână.
— Nu ți-am cerut niciodată banii înapoi, am continuat. Dar de azi, în fiecare vineri, la ora șase, trimit 50 de lei la adăpostul de câini de lângă gară.
Am luat telefonul din mâna ei. Am deschis pagina de donații. Am completat suma: 50 de lei. Am apăsat butonul verde. Telefonul a bipuit. „Transfer confirmat — Asociația «Cățelușul de la colț».”
Mia se uita la ecran. Apoi la mine. Apoi la oala cu sarmale de pe aragaz, care stătea acolo, cu abur.
— Dacă vrei să rămâi, am zis, sarmalele sunt calde.
N-a răspuns. A luat geaca de pe cuier, a deschis ușa, a ieșit. Ușa s-a închis cu un clic.
M-am așezat la masă. Am pus o sarma pe farfurie. Am mâncat-o.
Pe telefon, sub transferul către adăpost, scria: „Vineri, 18:02.”
