În seara aceea ploua mărunt peste Brașov. Frunzele galbene se lipeau de trotuar, iar de pe Tâmpa cobora un vânt rece de octombrie. Marius tocmai coborâse din autobuzul 36, cu geanta de schimb pe umăr, când l-a văzut: un motan roșcat, ud până la piele, ghemuit lângă tomberonul de lângă scara blocului.
Nu era un motan obișnuit de curte, ci unul slab, cu urechea stângă frântă și cu ochii verzi ca două mărgele ude. S-a oprit în fața lui, iar motanul nu a fugit. L-a vrut. Pur și simplu a întins o palmă, iar animalul și-a lipit capul de degetele lui. A simțit atunci oasele ieșite prin blană și pielea ca un burduf gol. L-a luat în brațe fără să se mai gândească.
Pe scara blocului mirosea a varză călită și a umezeală. Pe palierul de la etajul doi, becul pâlpâia ca de fiecare dată. Marius urca rar, cu motanul la piept. Animalul tremura, dar nu se zbătea. Îi simțea ghearele prin geaca de blugi, înfipte ușor în piept, ca și cum s-ar fi agățat de ceva stabil.
Ușa apartamentului s-a deschis înainte să apuce să bage cheia. Dona stătea în prag, cu mâinile în șold, cu șorțul de bucătărie pătat pe o parte.
— Ce-i asta? a întrebat ea, deși vedea foarte bine.
— L-am găsit sub ploaie. Era mort de foame.
— Du-l înapoi. Îți spun eu, Marius. Du-l înapoi acum.
Vocea ei avea acel ton plat pe care îl cunoștea de unsprezece ani. Nu țipa, nu amenința. Dona doar rostea o directivă, iar el executa. De fiecare dată.
Marius a intrat totuși în bucătărie. Motanul și-a ridicat capul, adulmecând ceapa prăjită din tigaie. Dona a rămas lângă frigider, cu brațele încrucișate, și a repetat:
— Am zis du-l înapoi. Nu vreau animale în casă.
Pe pervazul geamului, într-o cană veche, se usca un fir de busuioc. Marius s-a uitat la el fără să știe de ce. Poate pentru că acel busuioc fusese singura plantă care supraviețuise în apartamentul lor. Restul — orhideele, violetele, chiar și un crin primit de la mama lui — fuseseră aruncate rând pe rând, pentru că „ocupau loc” sau „atrăgeau muște”.
A vrut să-i spună Donei că motanul e doar un pui, că abia de urmează să încapă într-o palmă. Dar știa că n-are rost. Dona nu asculta niciodată până la capăt. În ultimii ani, conversațiile lor se scurteau ca un fitil care arde.
— Îl duc imediat, a zis el.
A luat cheile de pe polița de la intrare, unde zăceau și câteva facturi neplătite, și a ieșit. Ușa s-a închis în spatele lui cu un clic uscat. Motanul, speriat de zgomot, i-a înfipt ghearele mai adânc în piept. Marius aproape că nu a simțit durere. În schimb, a simțit altceva: un soi de amețeală, ca atunci când urci prea repede scările.
Afară ploaia se oprise. Asfaltul lucea sub felinarul galben de la colț. În stația de autobuz, o femeie cu părul ud aștepta, uitându-se la ceas. Marius a traversat curtea și s-a așezat pe banca de lângă locul de joacă. Leagănul scârțâia ușor, bătut de vânt.
Motanul s-a instalat pe genunchii lui, și-a înfășurat coada în jurul labelor și a început să toarcă. Mai întâi timid, apoi cu o insistență caldă. Era un sunet care venea din adâncul unui corp mărunt și epuizat, ca și cum animalul încerca să-și convingă singur inima că totul va fi bine.
Marius și-a plimbat palma de-a lungul spinării lui. A simțit coastele una câte una, subțiri ca spițele unui gard vechi. Motanul s-a lipit și mai tare, frecându-și capul de pieptul lui. În acel gest simplu era atâta încredere, încât i s-a strâns ceva în gât.
Și atunci, în timp ce motanul torcea, lui Marius i-au revenit toate. Ca un film derulat în gol.
Unsprezece ani. Unul după altul. Ca niște felii de viață așezate una peste alta.
La început fusese altceva. Dona îl întâmpina la ușă. Joia, apartamentul mirosea a mere coapte și scorțișoară, pentru că ea făcea plăcintă după rețeta mamei lui. Îl lua de mână, îl întreba cum i-a fost ziua și chiar asculta răspunsul. Râdea cu poftă, cu capul dat pe spate.
Marius nu putea spune exact când s-a schimbat totul. Nu fusese o ceartă anume, nici un cuvânt anume. Doar că plăcinta cu mere s-a transformat treptat în semipreparate congelate. Întrebarea „cum ți-a fost azi?” a devenit un scurt „nu mă deranja”. Iar „hai să facem împreună” a alunecat în acel „îți spun eu”.
Totul s-a stins, ușor ca un bec care pâlpâie înainte să se ardă. Lumea se obișnuise cu pâlpâitul lui și nu mai observa că lumina nu mai era cea potrivită.
Bicicleta. Aia cumpărată din primul salariu de vatman la RATBV. O furase parcă, atât de mult și-o dorise. Dona i-a spus că ocupă loc în debara și că oricum nu mai pedalează de ani buni. „Vinde-o”. A dus-o unui băiat din nouă, în spatele gării, și a luat pe ea patru sute de lei. A pus banii în buzunar și s-a întors acasă. N-a mai pedalat niciodată.
Adidașii cu care alergase singurul lui semimaraton. Îi lăsase în fața ușii, într-o pungă. Dona i-a zis că miros și că adună mucegai. I-a aruncat într-o seară, fără să-l întrebe. A doua zi dimineață, Marius i-a căutat, apoi a înțeles și nu a zis nimic.
Prietenul lui cel mai bun, Cosmin. Se știau din clasa a treia, jucau fotbal duminica pe terenul de la școala 14. Dona i-a spus că Cosmin îl trage în jos, că bea prea mult și că nu e o companie pentru un om la casa lui. Marius a refuzat încă o vreme invitațiile, apoi Cosmin a încetat să mai sune. Simplu. S-a stins și el.
Câinele maidanez din fața blocului. Un câine negru, ciobănesc corcit, care venea în fiecare dimineață la scara A. Marius îi dădea resturi de mămăligă, pâine, uneori bucăți de carne. Dona l-a văzut odată și a zis: „Nu-l mai hrăni. Vecinii au început să se uite urât.” Nimeni nu se uita urât, dar Marius s-a oprit. Câinele a mai venit vreo săptămână, a așteptat lângă ușa de la subsol, apoi a dispărut. Ca și Cosmin.
Și mama lui. Cu un an în urmă, de Crăciun, Marius voia să o aducă din satul de lângă Sighișoara. Stătuse deja la telefon cu ea, stabiliseră ziua. Dar când i-a spus Dona, ea a clătinat din cap, fără să zică nimic. Marius a sunat-o pe mama a doua zi și i-a spus: „Hai mai bine după sărbători, mamă. Acum e aglomerat.” Mama a răspuns doar: „Bine, dragul meu.” Vocea ei era mult prea calmă. Ar fi preferat să țipe.
Motanul de pe genunchii lui s-a întins, și-a scos labele din față și le-a așezat pe încheietura lui Marius. Ghearele erau retrase, pernițele ușor aspre și reci de la aerul umed. Nu încerca să-l rețină cu forța. Doar îl atingea.
Atunci a simțit cum se rupe ceva în el. Nu cu zgomot, nu cu durere. Ca o sfoară veche, întinsă prea mult timp, care cedează dintr-odată.
Marius a băgat mâna liberă în buzunarul gecii. Degetele au atins cheile: două bucăți de metal pe un inel cu o zgârietură fină. Una deschidea intrarea blocului, cealaltă apartamentul. Le cunoștea pe pipăite, le-ar fi recunoscut dintre o sută. A scos legătura și a pus-o pe scândurile ude ale băncii.
Atât. Două chei.
Motanul a ridicat capul și l-a privit. În ochii lui verzi se reflecta felinarul. Marius s-a ridicat, l-a strâns pe motan la piept și a pornit spre poarta blocului. A trecut pe lângă leagănul care scârțâia, pe lângă tomberonul unde îl găsise, pe lângă locul unde câinele negru venea dimineața.
Afară, pe bulevard, circulau puține mașini. Roțile șuierau pe asfaltul ud. La colț, singura vitrină luminată era cea a unui magazin non-stop. Marius a intrat, a lăsat motanul pe jos lângă tejghea. Animalul s-a așezat cuminte, cu coada înfășurată în jurul labelor, ca și cum ar fi făcut asta de o sută de ori.
A luat de pe raft o conservă de hrană pentru pisici și un pachet de biscuiți pentru el. Vânzătoarea, o femeie cu părul strâns într-un coc, s-a uitat la motan, apoi la el, dar n-a întrebat nimic. Marius a plătit, a ridicat motanul și a ieșit.
Telefonul din buzunar a început să sune. Pe ecran scria: „Dona”. A apăsat tasta roșie fără să ezite. Apoi iar. Și iar. Până când, plictisit, a băgat telefonul în buzunar și a lăsat sunetele să se stingă sub ploaia care începuse din nou, măruntă și rece.
Nu s-a uitat înapoi.
Dimineața următoare, Dona s-a trezit cu un gol în partea stângă a patului. A întins mâna, dar a găsit doar cearșaful rece. S-a dat jos, a băut o gură de cafea, apoi a ieșit pe balcon. Curtea era pustie. Banca de sub felinar era goală. Nici urmă de motan roșcat, nici urmă de Marius.
A luat telefonul. A format numărul lui. Apeluri lungi, fără răspuns. A scris un mesaj: „Nu mai fi copil. Sună-mă.” A așteptat. Nimic. A scris altul: „Îți vorbesc serios.” Apoi, după un minut: „Unde ești.” Fără semn de întrebare. Ca un ordin.
Spre prânz, a sunat cineva la ușă. Era nea Gheorghe, administratorul blocului. Ținea în mână o legătură de chei pe un inel de metal.
— Le-am găsit pe banca din curte. Par a fi de la apartamentul dumneavoastră.
Dona a luat cheile. Le-a sucit între degete. A recunoscut imediat zgârietura de pe inel. Le strânse atât de tare, încât încheieturile degetelor i-au alb. Nea Gheorghe o privea cu o curiozitate mută.
— Mulțumesc, a zis ea cu o voce pe care n-o recunoștea.
A închis ușa. În bucătărie, tigaia cu ceapă prăjită de aseară stătea încă pe aragaz, acoperită cu o farfurie. Pe masă, o ceașcă de cafea pe jumătate goală. La fereastră, firul de busuioc arăta și mai uscat decât ieri.
Dona a rămas acolo, cu cheile în palmă, fără să se miște. Afară, în curte, leagănul scârțâia din nou, bătut de un vânt rece de octombrie. Dar de data asta, nimeni nu stătea pe banca de sub felinar.
