— Gata, soră! Nu mai pun piciorul aici! Ai ales maidanezii în locul nepotului tău, stai cu ei și putrezește singură!
Portiera se trânti cu un zgomot sec, iar motorul mașinii răcni pe ulița goală. Ana rămase pe prispă, cu șalul de lână strâns în jurul umerilor, urmărind Jeep-ul vechi al lui Vlad printre crengile goale ale merilor. Octombrie se așezase peste sat ca o pătură galbenă. Frunzele acopereau aleea de piatră și se lipeau de tălpile cizmelor. Pe verandă, becul era ars de joia trecută, iar ea nu se grăbise să-l schimbe.
Cu o săptămână înainte, Vlad venise altfel. Intrase în curte fără să salute, cu cheile mașinii încă în mână. Se dusese direct la frigider, scosese o sticlă de apă minerală și o deschisese cu un gest scurt.
— Ai început să împachetezi? o întrebase, răsucind dopul.
Ana amesteca mămăliga în ceaun, cu spatele la el. — Ce să împachetez, Vlad?
— Lucrurile tale. Pentru mutare. Am vorbit acum o lună. Ți-am spus că e timpul să vină cineva mai tânăr în casa asta.
— Nu mă mut. Am spus-o și atunci, o spun și acum.
Vlad trase un scaun, se așeză greoi, cu picioarele întinse. — Soră, gândește-te. Iarna vine, drumul ăla e plin de gropi, iar dacă ți se face rău noaptea, cine te ajută? Vecinii? Care vecini? Numai bătrâni și maidanezi.
Ana se întoarse. — Mă descurc. Am trăit aici patruzeci și trei de ani, am crescut și eu pe cineva, nu mi-e frică de drumuri.
— Eu vin din București aproape în fiecare weekend! strigă Vlad. Benzina a ajuns la opt lei litrul, suspensia se rupe pe drumurile astea. Cheltuielile sunt enorme!
— Nu te-a chemat nimeni, Vlad. Nu ești obligat.
Vlad se ridică, dădu ocol mesei, se opri lângă fereastră. — Și dacă nu vin, ce-o să zică lumea? Că mi-am lăsat sora singură în sat, fără ajutor.
— Lumea zice orice, important e ce faci tu. Și tu nu faci nimic, doar vii să mă muți cu forța.
El râse scurt. — Cu forța? Eu îți propun o cameră liberă în apartament, cu baie, cu căldură. Tu stai aici ca pe vremea lui Ceaușescu, fără apă caldă, cu soba aia care fumegă.
Ana puse lingura de lemn pe marginea ceaunului. — Am apă caldă, Vlad. Și soba mea nu fumează. Dar nu despre asta e vorba, nu?
— Ba exact despre asta e vorba! Casa asta e prea mare pentru tine. Trebuie vândută.
— Vândută? Și ce faci cu banii?
Vlad ezită o secundă. Tocmai atunci telefonul lui, lăsat pe masă, vibră. Ecranul se aprinse. Ana citi dintr-o privire: „Costin: Executorul a sunat. 95.000 până vineri. Fă ceva!”
Ea nu spuse nimic. Întoarse mămăliga pe un platou de lemn.
Vlad se așeză din nou. — Uite, n-am vrut să ajungem aici. Dar Costin are niște datorii. Niște oameni îl presează. Trebuie să-l ajutăm.
Ana se sprijini de bufet. — Ce datorii?
— Niște împrumuturi. A pierdut niște bani într-o afacere cu criptomonede, apoi a cerut altă sumă ca să acopere. Acum se învârte într-un cerc.
— 95.000 de lei, Vlad. Am citit mesajul. De asta ai venit să mă muți? Ca să vinzi casa și să plătești datoriile lui Costin?
Vlad trânti palma pe masă. — Este fiul meu! Și tu ești mătușa lui! Nu ai niciun sentiment?
Ana se apropie, își puse o mână pe spătarul scaunului, dar nu se așeză. — Am sentimente, Vlad. Tocmai de asta nu vând. Casa asta am ridicat-o cu bărbatul meu, cărămidă cu cărămidă, timp de treizeci de ani. Nu o dau pe datoriile unui băiat de douăzeci și opt de ani care a băgat bani în jocuri online.
— Aia sunt minciuni! Costin a fost păcălit!
— Păcălit sau nu, nu e problema mea. Să se angajeze, să muncească, să plătească. Am auzit că la fabrica de mobilă din oraș se caută oameni.
Vlad se ridică, roșu la față. — Tu nu înțelegi! Executorul poate veni peste el oricând! Dacă nu plătim până vineri, îi ia totul!
— Atunci e urgent. Și cu atât mai mult nu am de ce să vând eu. Casa mea nu e bancomatul lui Costin.
— Ești egoistă!
Ana merse spre bufet, deschise sertarul de sus, scoase două bancnote mototolite de câte o sută de lei. Le puse pe masă, lângă telefonul lui.
— Uite trei sute de lei, din pensia mea. Ia-i pentru benzină. Și du-te acasă. Nu am nevoie de vizitele tale de duminică, dacă vin la pachet cu evacuarea.
Vlad se holbă la bani. — Tu îți bați joc de mine?
— Nu. Îți ofer bani de drum. Dar casa nu se vinde. Nu cât trăiesc eu.
Vlad izbi cu pumnul în masă. O cană se răsturnă, ceaiul se scurse pe mușama. Ana nu se clinti.
— Gata, soră! Nu mai pun piciorul aici! Ai ales maidanezii în locul nepotului tău, stai cu ei și putrezește singură!
El își luă geaca și ieși trântind ușa de la bucătărie. Apoi portiera mașinii. Apoi motorul. Ana rămase pe prispă.
Ieși în curte, trase aer în piept. Mirosea a frunze ude și a struguri lăsați în must. Lelia, câinele bătrân, se ridică anevoie și își puse botul pe piciorul Anei. Azor, câinele rămas de la vecinul Gheorghe, dădu din coadă atât de tare, încât lovi o găleată goală. Cei trei motani se frecară de cizmele ei.
— Toți vreți de mâncare, așa-i? mormăi ea, turnând hrană în castroane.
Se auzi o mașină oprind lângă gardul vecinului. Un bărbat înalt, cu părul cărunt, în geacă neagră, coborî. Își aruncă ochii peste uliță, apoi zări pe Ana.
— Bună ziua, doamnă!
Ana se apropie de gard, cu o mână pe zăvor. — Dumneavoastră cine sunteți?
— Daniel Munteanu, nepotul lui Gheorghe. Am venit să intru în moștenire. Am adus actele de la notar, de la Târgu Jiu.
Ana îl măsură. — Acte au avut și alții. Ultimul a plecat fără să se mai întoarcă.
Daniel zâmbi, scoase un dosar. — Asta e încheierea de succesiune, doamnă. Puteți verifica.
Ana luă dosarul, se uită la ștampile, la semnături. — Bine. Legea e lege. Cheia era la dumneavoastră? La primărie am lăsat-o doar pentru urgențe.
— Ați avut grijă de câinele lui Gheorghe?
— Azor e aici. Și motanii lui tot la mine sunt. N-a vrut nimeni să-i ia, așa că i-am hrănit eu.
Daniel se așeză pe vine, lăsă mâna spre Azor. Câinele adulmecă, apoi se lăsă mângâiat. — Vă mulțumesc. Nici nu știți ce înseamnă pentru mine.
Ana se uită la el. — Nu trebuie să-mi mulțumiți. Doar nu lăsam animalele să moară de foame.
Daniel se ridică. — Pot să vă rog ceva? Casa lui Gheorghe are acoperișul spart. Până o repar, aș vrea să rămână animalele la dumneavoastră. Vă las bani pentru mâncare.
— Cât?
— Cât trebuie.
— Atunci veniți mâine dimineață. Azi nu mai am ce să vă arăt.
— Bine. Dar înainte să plec, vreau să schimb becul ăla de pe verandă. Era ars când am intrat.
Ana ridică sprânceana. — De unde știți?
— Am văzut. Îmi place să repar lucruri. Și așa am o scuză să mai vin pe la dumneavoastră.
Nu așteptă răspunsul. Se îndreptă spre mașină, scoase un bec nou, se urcă pe un scaun adus din curte. În cinci minute, veranda fu luminată.
Ana îl privi cum coboară. — Mă cheamă Ana, nu „doamnă”.
— Daniel. Dar mi-ați spus deja.
În următoarele două luni, Daniel deveni o prezență aproape zilnică. Repară gardul, înlocui două scânduri la prispă, aduse o căruță de lemne. Într-o seară, la un ceai pe verandă, îi povesti ce se întâmplase.
— Am stat șapte ani în închisoare, Ana. Pentru o faptă pe care nu am comis-o. Procurorii au greșit, un martor a mințit. Când s-a dovedit, mi-au dat o compensație de la stat. Dar soția plecase de mult, copiii nu voiau să mai audă de mine. Am rămas singur.
Ana îl ascultă, apoi întrebă: — Și de ce ai venit aici, la casa unchiului?
— Pentru că era singurul loc care îmi mai aparținea. Și pentru că Azor și motanii lui Gheorghe au avut nevoie de cineva. Poate și eu.
Ana turnă încă un ceai. — Te înșeli. Și eu am avut nevoie de cineva să schimbe becul.
Într-o dimineață de noiembrie, Ana merse la Târgu Jiu, la notariat. Notara o întrebă dacă e sigură.
— Casa valorează cel puțin treizeci de mii de euro, doamnă. Vreți să o lăsați unui străin?
— Vreau să o las omului care a reparat gardul, a schimbat becul și a hrănit animalele când nimeni nu le voia. Fratele meu și nepotul meu au alte planuri: să o vândă pentru datorii.
— Puteți face un testament, dar puteți să-l schimbați oricând.
— Nu-l schimb. Întocmiți actul.
Notara tastă, apoi citi cu voce tare. Ana semnă. Plăti taxa notarială de două sute optzeci de lei și primi o copie.
A doua zi, trimise copia prin scrisoare recomandată către adresa lui Vlad din București.
Zece zile mai târziu, Vlad opri mașina în fața porții. Nu sună. Înaintă pe alee, deschise ușa de la bucătărie fără să bată.
— Ai înnebunit de tot! Ce naiba mi-ai trimis?
Ana stătea la masă, cu un teanc de facturi în față. Ridică dosarul de pe bufet.
— Copia testamentului, Vlad. L-am făcut la notariatul din Târgu Jiu. Casa și pământul îi revin lui Daniel Munteanu, după moartea mea. Tu și Costin nu primiți niciun leu.
Vlad apucă dosarul, îl deschise, își plimbă ochii peste rânduri. Degetul îi tremura ușor pe fila cu ștampila.
— E ilegal! O să contest! Ești o bătrână nebună!
— Poți contesta. Dar nu ai temei. Casa e pe numele meu. Am plătit impozitul la zi. Am actele de proprietate.
— De ce? De ce lui? Un străin, un pușcăriaș!
Ana se ridică și îi luă dosarul din mână cu un gest calm. Îl puse la loc pe bufet, sub fața de masă.
— Aici nu e vorba de pușcărie, Vlad. Daniel a stat șapte ani nevinovat. Tu nu ai stat nicio zi la mine când am fost bolnavă. El a schimbat becul de pe verandă. Tu ai vrut să vinzi casa. El a hrănit câinii. Tu i-ai spus „maidanezi”.
— Costin are 95.000 de lei datorii! Executorul îl caută! Tu nu vezi?
— Și de ce nu-l lași pe Costin să facă ceva? Să vândă el mașina, telefonul de ultimă generație, laptopul de două mii de euro. Nu să vândă casa mea.
Vlad strânse pumnii. — Nu mai ai inimă, soră. Nu mai ai inimă.
— Ba am. Dar nu mai am bani de aruncat. Și nici casă de vândut.
Vlad trase aer în piept, se uită spre ușă. — Să nu te aștepți să mai vin vreodată.
— Nu mă aștept.
El ieși, trânti ușa de la bucătărie. Apoi portiera. Apoi motorul. Ana rămase pe scaun, cu degetele pe marginea mesei. Nu plânse. Își turnă ceai rece din cană, îl bău.
Câteva minute mai târziu, Daniel apăru în prag.
— A plecat?
— A plecat.
— M-am bucurat că nu s-a luat la bătaie.
— Nu e genul. E doar speriat.
Daniel se uită spre becul de pe verandă. — Merge. L-am schimbat atunci, acum e bun.
— Da. Și o să mai meargă.
Ea se ridică, merse pe verandă, aprinse lumina. Pe tavan, moliile băteau în sticla fierbinte. Lelia veni lângă ea, se așeză cu botul pe labele din față. Azor dădu din coadă, lovind un scaun.
Ana zise, fără să se întoarcă spre Daniel: — Bagă mașina în curte, o să rămâi la masă. Am făcut tochitură.
— Nici nu trebuia să mă invitați.
— Nu te-am invitat. Ți-am spus să rămâi.
