Pe canapeaua asta stau de patruzeci de ani. Nu exagerez. Am numărat de curând. Colțul ăla din stânga, lângă fereastră, s-a lăsat un pic — de acolo am privit eu lumea, cu ceaiul în mână, cînd băiatul meu pleca la școală și apoi la muncă. Acum stau pe margine, cu spatele drept, fiindcă știu că lîngă mine nu mai vine nimeni să-și pună capul pe pernă. E aproape zece seara. La etajul trei a urlat o mașină de spălat. Prin geamul blocului din Brașov, se vedea piața de jos, cu tarabele acoperite cu prelate albastre, iar pe strada aceea miroase a mici și a ceai de tei, indiferent de sezon. Eu ridicam receptorul fără să-l sun. Telefonul stă lîngă farfurie — de fapt ăla e un telefon fix cu taste, din 2003, unul pe care fiul meu mi l-a adus cînd s-a mutat la Cluj. Mi-a promis că mă sună în fiecare duminică. A sunat, la început. Apoi a uitat, plecînd după lucruri mai importante. E treaba lui. Așa am zis.
După ce soțul meu a murit, am rămas singură în patru camere. N-am vrut să vînd, n-am vrut să dărîm pereții. Aici am crescut un copil. Dănuț. Aici am strîns bani pentru zile negre. Am muncit treizeci și unu de ani la fabrica de textile, apoi am cusut acasă, în bucătărie, cînd alții dormeau. Fiecare leu îl puneam într-un plic, iar plicul în cutia de la saltea. Cînd s-au adunat șaptezeci de mii, i-am dus la bancă, la Banca Transilvania, pe un cont de economii. Am semnat cu degetul ud, ca pe timpuri. Atît am vrut să-i las lui Dănuț. Casa și banii. Dar nu prostiile mele, nu sfaturile. Niciodată căsnicia lui.
Cînd s-a însurat cu Cristina, am mușcat din buze pînă a dat sînge. Ea avea unghiile făcute și nu muncea niciodată. Vorbea repede, rîdea prea tare, iar în pozele de la nuntă făcea semn de la spate, ca și cum împărțea lumea în două. Dănuț o iubea. Bine, ziceam eu, treaba lui, el doarme cu ea, nu eu. Dar cînd a venit prima dată la mine în vizită, în oraș, a întrebat cît plătesc pe întreținere și dacă am loc de parcare. Pe urmă a deschis dulapul din hol. A spus că e vechi. Că ar merge înlocuit cu unul modern. Am închis ușa înainte să apuce să pună mîna pe mînere. „Dulapul ăsta era și pe vremea mamei,” i-am zis. „N-o să-l dau.” Ea a dat din umeri. „Păi nici nu vi-l cere nimeni.”
Acum, iată-i, la șapte seara, în holul meu, cu geci groase că vine frigul, și Cristina deja se uită la calorifere. Dănuț mergea în spatele ei, ca un cîine bătut. El n-a vrut să vină. Ea a zis: „hai să vorbim cu mama ta, că avem nevoie.” Mama ta. Eram eu, dar așa mă chema acum — mama lui, nu Elena. Oricum.
„Avem o oportunitate,” a început Cristina, în timp ce Dănuț își fixa ochii pe un colț al covorului. „Un apartament superb în Cluj, în centru, trebuie avans doar douăzeci de mii de euro. Noi putem, dar ne lipsesc exact douăzeci de mii. Și, ca să fie a lor, în familie, vă rugăm cu împrumut. Pe urmă vi-i dăm înapoi, nu vă faceți griji.”
Douăzeci de mii de euro. Asta însemna mai mult de jumătate din contul meu. Îmi dădeam seama exact cît au ei în realitate — aproape nimic, fiindcă am văzut pe masa lor cînd i-am vizitat primăvara, niște șomaj și facturi neplătite. Cristina nu mă mințea cu nerușinare, ea chiar credea că banii mei sunt ai lui, deci și ai ei. Aproape simțeam cum mi se strînge stomacul.
„Și cînd vă mutați?” am întrebat, ca să nu tac.
„La primăvară,” a zis Cristina, zîmbind larg. „Sau mai devreme. Depinde de avans.”
Dănuț nu zicea nimic. Atunci l-am întrebat: „Tu ce zici, fiule?”
El a ridicat umerii. „Cristina știe mai bine. E treaba noastră.”
Atît. Nici „mami, te rugăm,” nici „dacă poți.” E treaba lor, dar banii să fie ai mei. Înăuntru auzeam un sunet, ca un pahar care crapă în apă fierbinte. Acolo s-a despărțit ceva. Eram eu, mama care a crescut un băiat. Dar în fața mea stătea un om care nu mai știa să spună: „mami, am nevoie de tine.”
Le-am zis: „Da, vă ajut. Dați-mi o săptămînă.”
Cristina a bătut din palme. Dănuț a respirat ușurat. M-a pupat pe obraz. Mirosea a parfum de mașină, nu a el. Au plecat repede, se grăbeau spre nu știu ce promenadă prin Brașov, deși era miercuri și ploua. Am rămas cu ușa întredeschisă, ascultînd nu pașii lor, ci tusea aia seacă a liftului vechi.
În săptămîna aceea am făcut două drumuri. Întîi la notar. Apoi la bancă. N-am plîns, nu aveam de ce. Am semnat un ordin de transfer: douăzeci de mii de lei, nu de euro — adică exact patru mii de euro — în contul lui Dănuț, ca un cadou fără pretenții. Restul de șaizeci de mii de lei i-am mutat într-un depozit pe numele nepotului meu, Mihai, băiatul lor de zece ani, cu clauză de acces la optsprezece ani. Numele meu nu mai apărea nicăieri pe hîrtie. Doar o mătușă de la notariat care a întrebat: „Domnișoara, vreți să puneți și o condiție de neînstrăinare pînă la majorat?” Am dat din cap că da. Ea a zis: „Este foarte bine. Așa banii nu pot fi scoși fără hotărîre judecătorească.”
Am pus în portofel chitanța. Am respins ideea de a-i suna. N-am vrut să dea cu socotelile înainte de timp.
Sîmbătă, la ora unsprezece fix, Cristina a intrat prima, ca de fiecare dată. A văzut ceaiul și pîinea cu măsline pe masă — o masă veche de anii ’80, cu picioare metalice, dar acoperită cu mușama galbenă. Ea n-a luat nimic. Stătea în picioare, cu telefonul în mînă, ca un agent imobiliar.
„Elena, am așteptat toată săptămîna. Știți, noi nu putem aștepta. Apartamentul se dă repede.”
Dănuț se uita la pantofii lui. Părea că numără ceva. Cînd a ridicat ochii, am văzut că erau roșii. Nu era obișnuit să ceară, iar acum cerea de la mine, iar asta îl rușina. Am simțit brusc nevoia să-l strig, să-l prind de umeri, să-l scutur, să-i zic: „Fii bărbat! Nu-i lăsa pe alții să hotărască!” Dar n-am zis.
Am pus pe masă trei lucruri: un plic alb cu douăzeci de mii de lei, un contract de împrumut pe zece ani pentru suma de patru mii de euro, și o copie după depozitul pe numele lui Mihai. Două pixuri. Unul albastru, unul negru.
Cristina a deschis plicul, a numărat repede, apoi a văzut contractul. Fața ei s-a lungit, ca un aluat întins prea tare.
„Ce-i asta? Am zis douăzeci de mii de euro!”
„Nu. Dumneavoastră ați cerut. Eu îi dau atît cît pot. Douăzeci de mii de lei. Restul e pentru Mihai, la majorat. Contractul e ca să știți exact cît și cînd se dă înapoi. Zece ani, fără dobîndă.”
Cristina a început să rîdă scurt. „Ați făcut pe deșteapta. Am înțeles.” S-a întors către Dănuț. „Vezi? Ți-am zis că nu poți avea încredere în ea. Ea vrea să fim legați de ea. Nu ne dă banii, ne dă hîrtii.”
Dănuț s-a uitat la mine. A întins mîna spre pix. A luat contractul. L-a rupt în două. Apoi în patru. Bucățile au căzut pe mușama.
„Nu avem nevoie de nimic,” a zis el. „Haide, Cristina.”
Ea a zîmbit victorioasă. S-a ridicat, a pus telefonul în geantă. „Așa se face, Elena. Fără șmecherii.”
Au plecat. Ușa s-a închis cu un pocnet. Am rămas la masă. Am mîncat o măslină. Nu avea gust de nimic. Pe jos, hîrtia ruptă prindea lumina becului, ca niște petale mici.
Nu i-am sunat. N-am alergat. Dar am făcut ceva: am luat cele douăzeci de mii de lei din plic și i-am pus la loc în cutia de la saltea. Peste cîteva săptămîni, am mers la bancă și am schimbat PIN-ul contului. N-am mai lăsat nimic la vedere. În acea duminică, telefonul a sunat o dată, scurt, apoi s-a oprit. Am lăsat receptorul jos, cu fața în jos. Nu mai așteptam. În loc să stau pe canapea, m-am dus în bucătărie și am pus la fiert borș ucrainean, cum îi plăcea lui cînd era mic. Am pus în el ardei iute, din ăla lung, de grădină. Am stat lîngă oală pînă s-a întunecat, amestecînd cu o lingură de lemn. Mîna nu mi-a tremurat.
În martie, cînd au dat brândușele, Dănuț a venit singur. M-am uitat pe gaura ușii. L-am văzut cum își ține cheia în palmă. A bătut. I-am deschis. Nu semăna cu el: slăbise, nu era bărbierit, avea cearcăne. Mi-a zis: „Mami, te-am lăsat singură. Iartă-mă.”
Nu l-am întrebat nimic. L-am tras înăuntru. I-am pus în față un castron cu borș. A mîncat tot, încet, lingură după lingură. Cînd a terminat, i-am pus pe masă copia depozitului pe numele lui Mihai. I-am arătat cifra: șaizeci de mii de lei. „Banii mei,” i-am zis, „sînt pentru nepotul meu. Și pentru tine, cînd o să-i ceri cu fruntea sus. Dar nu le dau Cristinei. Ea nu-i merită.”
Dănuț a strîns hîrtia în pumn, apoi a lăsat-o jos. A zis: „Am divorțat. Am plecat. Mi-am luat băiatul. Locuim la tataie.” A luat o măslină. A zîmbit. În colțul gurii i-a apărut exact linia mică pe care o avea cînd rîdea acum douăzeci de ani, cînd îl băgam în pat și îl gîdilam sub bărbie. Nu mai zărisem linia aia de cînd s-a însurat. Am pus mîna pe dosul palmei lui. El mi-a acoperit-o cu a lui, cald, dar aspru de la muncă.
Atunci am făcut ultimul lucru: am scos din buzunar cheia de la ușă, cea veche, de aramă, și i-am pus-o în palmă. „Astăzi îți dau o parte din drum,” am zis. „Casa asta e a ta cînd vrei. Dar află că eu nu mai stau să bat din palme. Stau pe canapeaua mea, beau ceai, și privesc pe geam. Dar în fiecare duminică, dacă vii, îți fac borș ucrainean. Fără Cristina.” El a închis pumnul peste cheie. A încuviințat.
Nu lama asta a despărțit nimic. Era doar un băiat care s-a întors să mănînce ceva cald. Dar în acea seară, după ce a plecat, am pus cheia de rezervă în cutia cu nasturi, lîngă fotografia lui din clasa întîi. N-am plîns. Am frecat doar coperta caietului lui vechi de matematică, pe care scria stîngaci „Dănuț Arsenie — clasa a II-a B, oraș Brașov, str. Mărului 14.” Peste pagina asta, deasupra unui desen cu un tractor, scrisese cu carioca albastră: „Mama mea e cea mai bună.”
Am pus caietul la loc în sertar. Am închis. Am stins lumina în hol. Vecina de la doi avea un cîine care lătra a ploaie. Pe geam intra miros de tei proaspăt. Mă așezam pe canapea, fără telefon lîngă mine. Dar simțeam ceva în palmă, de parcă țineam încă cheia aia de aramă, caldă, așa cum o dădusem mai departe. Pe drumul lui.
