M-au externat într-o dimineață de marți, cu cerul plumburiu și miros de ploaie în secția de neurologie. Doctorul le-a vorbit scurt celor doi copii ai mei, în picioare lângă fereastră:
— După atacul cerebral, doamna nu poate sta singură. Are nevoie de cineva care să-i dea pastilele, să-i facă mâncare, s-o ajute la baie. Pentru câteva săptămâni, cel puțin.
Stăteam pe pat, cu geanta pregătită în brațe. Mâna stângă parcă nu era a mea — tremura ca o frunză când încercam s-o ridic. Cuvintele mi se încurcau când oboseam. Dar auzeam fiecare propoziție. Le înțelegeam prea bine.
Fiica mea, Andreea, s-a uitat la telefon. Fiul meu, Vlad, s-a uitat la ceas. Amândoi aveau fețele acelea de oameni care primesc o corvoadă, nu o mamă.
— Sigur, doctore, a spus Andreea fără să-și ridice ochii din ecran.
Vlad a adăugat imediat:
— Ne organizăm noi.
Aveam șaptezeci și doi de ani. Nu mai eram o tânără zdravănă, dar nici o legumă. Auzeam tonul. Auzeam graba. Mi-am strâns buzele și n-am zis nimic.
afară ploua mărunt, iar parbrizul mașinii lui Vlad era aburit pe dinăuntru. Andreea s-a așezat în față, eu în spate, ca un bagaj. Pe drum, au vorbit despre o ofertă la Dedeman, despre cum s-a scumpit benzinăria Mol, despre orice altceva în afară de mine.
M-au lăsat în fața blocului din Berceni, cu geanta pe trotuarul ud. Andreea mi-a pus cheile în palmă — mi-a apăsat degetele pe ele, ca și cum nu le-aș fi putut ține singură.
— Intră, mamă, a zis ea. Mâine trecem pe la tine.
A doua zi nu au venit. Nici poimâine.
Am aflat mai târziu, de la vecina de la etajul trei, că Vlad sunase la administrație să întrebe dacă se poate pune apartamentul pe numele lor „în caz de ceva”.
A fost un șoc care mi-a tăiat respirația mai tare decât atacul cerebral.
Atunci am făcut un lucru pe care nu-l mai făcusem de treizeci de ani: am sunat la un notar.
Am mers singură cu tramvaiul 41 până la Piața Sudului. Am urcat treptele notariatului cu o sacoșă în mâna tremurândă. Am cerut actele. Am stat o oră și jumătate în sala de așteptare, uitându-mă la un acvariu cu doi pești roșii. N-am plâns. Am simțit cum mi se lipește limba de cerul gurii de sete, dar n-am cerut apă.
Notarul a fost o femeie tânără, pe nume Raluca. M-a ascultat cu atenție, fără să se grăbească.
— Sunteți sigură, doamnă? a întrebat ea, întinzându-mi stiloul.
— Sunt. Apartamentul merge la fundația care mi-a adus mâncare caldă cât am fost în spital. Și restul economiilor — la vecina, doamna Ene, care mi-a luat medicamentele și m-a ținut de mână când nu puteam să mă ridic din cadă.
Am semnat. Stiloul a scârțâit pe hârtie ca un pui de pasăre.
Apoi am pus actul la piept, l-am prins în geantă și am plecat.
Două săptămâni mai târziu, au venit amândoi. Erau îmbrăcați frumos, cu fața lor de oameni care au o veste importantă. Andreea mi-a întins o pungă cu portocale.
— Mamă, am luat o decizie, a spus ea. Ne mutăm la tine.
Vlad a zâmbit, dar din gât:
— Da, facem un singur apartament, e mai bine pentru toți.
I-am lăsat să intre. Am pus ceainicul pe foc. Am scos trei cești de cafea.
— Și apartamentul tău, Vlad? am întrebat eu.
— Îl vindem. Facem un credit pentru o casă la munte. Pe numele meu și al Andreei. Tu stai liniștită la noi.
Am turnat cafeaua. Mâna stângă aproape nu-mi tremura. Am așezat ceașca în fața fiecăruia, apoi am pus pe masă un dosar subțire.
— Nu vă mutați nimic, le-am spus eu. Nu mai am apartamentul.
S-a lăsat o liniște atât de adâncă, încât am auzit picurând robinetul din baie.
Andreea s-a uitat la mine, apoi la dosar, apoi iar la mine.
— Ce vrei să spui?
— Notarul. Acum o săptămână. Am lăsat totul unei fundații. Și economiile… alea șaptezeci și patru de mii de lei pe care le știați voi prea bine… le-am dat doamnei Ene de la trei.
Vlad s-a ridicat atât de brusc, încât a răsturnat scaunul pe spate. A lovit masa cu palma, iar cafeaua a sărit pe fața de masă albă.
— Ești nebună? Cum ai putut?
Am respirat adânc. Am băut o gură de cafea. Era prea fierbinte, dar am continuat.
— Ați vrut cheile. Le-ați vrut fără mine. Acum nu mai sunt chei de luat.
Andreea a început să plângă. Nu lacrimi de tristețe. Lacrimi de furie.
— Ne-ai lăsat pe drumuri! Ne-ai distrus planurile!
Am zâmbit. Un zâmbet ciudat, ca o crăpătură în tencuială.
— Nu, draga mea. Voi m-ați lăsat pe mine.
Au plecat după o oră de țipete și amenințări. Au trântit ușa atât de tare, încât s-a mișcat candelabrul din hol.
Nu i-am mai văzut. M-au sunat o singură dată, după o săptămână, Vlad, cu o voce stinsă:
— Mamă, putem vorbi? Poate mai e o cale…
— E o cale, i-am răspuns eu. Se numește autobuzul 178 până la mine. Dar să suni întâi.
N-a mai sunat. N-a venit.
Acum stau dimineața la fereastră, cu o ceașcă de cafea și un ibric pe aragaz. Doamna Ene urcă în fiecare zi cu pâinea caldă de la Luca. Fundația trimite o fată pe nume Cristina, care mă ajută să fac duș și să mă plimb prin parc.
Și în fiecare joi, la ora unsprezece, sună poștașul. Îmi lasă o revistă de cuvinte încrucișate. Întotdeauna îmi zice același lucru:
— Să vă țineți mintea ocupată, doamnă.
Iar eu îi răspund același lucru:
— Deja o am ocupată, băiatul meu. Cu liniștea.
