Am auzit-o pe Mădălina plângând în baie. Nu suspinele alea teatrale după care aștepți să intre cineva să te salveze — ci un plâns înfundat, cu apa deschisă, ca să nu se audă. Am stat trei minute cu mâna pe clanță, fără să intru. Nu pentru că n-aș fi vrut, ci pentru că știam exact de ce plânge. Eu o văzusem prima. Cu o seară înainte.
Lucram noaptea. Cafeneaua din Centrul Vechi al Brașovului se închisese la unu, iar eu rămăsesem să fac inventarul — zahăr vanilat, siropuri, câte sticle de Monin mai erau în debara. Pe la două jumate m-am prăbușit pe scaunul de la tejghea, mi-am deschis laptopul și am intrat din plictiseală pe un site matrimonial pe care-l frecventasem cu vreo doi ani în urmă. Aveam contul încă activ. Am dat scroll. Și-am văzut o poză care nu se potrivea deloc cu profilul.
Un bărbat trecut de șaizeci, cu o șuviță rară aranjată peste chelie, zâmbind ușor forțat la obiectiv. Descrierea: „Antreprenor independent, pasionat de călătorii și vinuri bune. Caut femeie tânără, fără obligații, pentru momente de calitate. Apreciez naturalețea și lipsa complicațiilor.” Bărbatul era Vasile. Logodnicul Mădălinei. Bărbatul pe care ea îl ținea în casă de opt luni.
L-am recunoscut imediat, deși poza era făcută acum cel puțin zece ani, probabil pe vremea când încă mai era căsătorit cu nevastă-sa. Dar nu poza m-a făcut să închid laptopul și să mă holbez la peretele plin de abțibilduri cu oferta zilei. M-au lovit conversațiile. Două fire de chat, cu două femei diferite. Una de douăzeci și opt de ani, alta de treizeci și doi. Le scria amândurora același lucru: ele erau „rai pe pământ”, el abia aștepta să le invite la o degustare de vin, viața lui era „foarte aranjată”, dar „lipsită de suflet”. Pe unul dintre fire, îi explica unei tipe pe nume Ioana că locuiește singur într-un apartament cu vedere la Tâmpa și că e „complet independent financiar”.
Apartamentul era al Mădălinei. Vederea la Tâmpa costa rate pe douăzeci de ani. Iar independentul financiar nu plătise o factură de când se mutase.
—
Istoria începuse cu un an înainte, într-o după-amiază de noiembrie. Mădălina intrase în cafenea și se așezase direct la tejghea, fără să-și scoată fularul. Era vânt și ploua mărunt, iar pe geam se vedea trotuarul lucios de pe strada Republicii.
— M-a sunat Vasile aseară, mi-a zis.
Relația lor se terminase cu doisprezece ani în urmă, după șase ani de căsnicie și o grămadă de rate plătite de ea pentru mașina lui. N-au avut copii. El și-a găsit pe altcineva, ea și-a văzut de viață. Apoi, acum un an, telefonul a sunat din senin.
— Mi-a spus că n-are unde sta. Că i-a luat foc atelierul de tâmplărie, n-avea asigurare, nevastă-sa l-a dat afară. M-a întrebat dacă pot să-l primesc câteva săptămâni, până se pune pe picioare.
— Și tu ce i-ai zis?
— Că vină.
Am lăsat telul cu siropul din mână și m-am uitat la ea. Mădălina avea patruzeci și opt de ani, era o femeie frumoasă, cu părul prins lejer într-un coc și cu ochelari subțiri de citit pe care-i ura. Conducea singură o florărie pe Bulevardul Eroilor, plătea ipoteca, se descurca. Nu ducea lipsă de nimic, în afară de un lucru: să fie necesară cuiva. Asta era fisura prin care Vasile intrase de fiecare dată.
— E doar pentru câteva săptămâni, a repetat ea, de parcă încerca să se convingă.
—
În primele două luni, părea că totul merge bine. Vasile gătea. Făcea o ciorbă de perișoare bună, trebuie să recunosc. Venea uneori pe la cafenea s-o ia pe Mădălina de la muncă, aducea o umbrelă dacă ploua. Ea înflorise. Își schimbase modul de a vorbi: „noi mergem”, „nouă ne place”. Într-o seară, mi-a spus că se gândesc să meargă împreună la Viena, primăvara.
— Și cine plătește? am întrebat-o eu, nu prea subtil.
— Facem jumi-juma, a spus ea rapid, deși știam amândouă că Vasile n-avea niciun venit. Își căuta de lucru, cică. Dar cumva nu găsea nimic potrivit pentru „un om cu experiența lui”.
Pe la a patra lună, lucrurile au început să se schimbe. Mai întâi, comentarii aruncate ca din greșeală. „Mădălina, tu pui prea mult zahăr în cafea, ți-am mai spus.” Apoi, observații despre ținută: „Bluza asta te strânge pe burtă, nu te avantajează.” Apoi, despre prieteni. „De ce tot stai cu tipa aia de la cafenea? E cam neserioasă.” Mădălina a rărit vizitele la cafenea. Venea o dată pe săptămână, apoi o dată la două săptămâni, apoi aproape deloc.
Într-o zi de primăvară, am văzut-o pe fereastră trecând pe trotuarul celălalt. Purta o rochie nouă, ceva elegant, dar nu părea deloc în largul ei. Mergea cu pași mici, grăbiți, ca și cum ar fi vrut să nu fie văzută de nimeni. Am vrut să ies după ea, dar tocmai intrase un grup de nemți care voiau ness și apă plată. Până să-i servesc, Mădălina dispăruse după colț.
—
Și iată-mă acum, la două dimineața, cu ecranul laptopului luminându-mi fața și cu profilul lui Vasile pe site-ul matrimonial. M-am uitat la data ultimei activări: „azi, ora 01:14”. Cu vreo jumătate de oră înainte ca eu să-l descopăr. Adică exact când Mădălina dormea în camera de alături, după o zi întreagă la florărie.
Am închis laptopul. Am tras storul. M-am uitat la mașina de espresso cu un sentiment de vinovăție, de parcă aș fi fost eu părtașă la ceva. Dar n-am sunat-o pe Mădălina. Nu în noaptea aia. Pentru că nu eram sigură dacă ar fi vrut să știe. Și pentru că nu e treaba mea, mi-am spus. În fond, eu eram doar femeia de la cafenea.
A doua zi, am așteptat-o. Știam că joia trece pe la florărie după marfă și că uneori se abate pe la mine să ia o cafea. Pe la unsprezece, a intrat. Avea cearcăne, dar zâmbea. Un zâmbet fragil, ca o farfurie cu o crăpătură fină.
— Ești ok? am întrebat-o.
— Da, de ce?
Am ezitat vreo cinci secunde. Cinci secunde care mi s-au părut cât o tură întreagă de tura de noapte.
— Mădălina, trebuie să-ți arăt ceva.
Am întors laptopul spre ea. I-am arătat profilul. Conversațiile. Poza lui Vasile.
Ea a tăcut. Nu a plâns, nu a țipat. A rămas nemișcată, cu degetul arătător sprijinit pe touchpad, derulând încet conversația cu Ioana.
— De când? a întrebat în cele din urmă.
— Nu știu. Ultima activare e de azi-noapte.
A respirat adânc. Și-a scos ochelarii, i-a șters cu colțul bluzei, i-a pus la loc. Gesturile ei erau lente și precise, ca la o operație.
— Mulțumesc că mi-ai arătat, a spus. Și a plecat.
—
Restul l-am aflat a doua zi, tot de la ea. S-a dus acasă și l-a găsit pe Vasile în bucătărie, făcându-și omletă. A deschis laptopul ei — avea același model ca al meu, un Lenovo argintiu — și i l-a pus în față.
— Poți să-mi explici ceva? l-a întrebat.
El s-a făcut alb. Nu palid — alb, ca varul de pe pereții bisericii Sfântul Nicolae.
— E un profil vechi, a îngăimat. Habar n-aveam că mai e activ.
— Da? Și conversația de azi-noapte?
Vasile a tăcut. A lăsat tigaia pe aragaz. Omleta sfârâia, ușor arsă pe margini.
— Ascultă, Mădălina, oamenii mai au slăbiciuni. Eu doar… vorbeam. N-am făcut nimic.
Ea nu a spus nimic. A mers în dormitor — în dormitorul ei, cel în care Vasile dormea de opt luni — și a scos de sub pat geanta în care el își ținea lucrurile. Aceeași geantă veche, din piele ecologică scorojită, cu care venise în noiembrie. I-a pus-o pe hol.
— Acum poți să pleci. Acum, nu peste o săptămână.
Vasile a privit geanta, apoi pe ea, apoi iar geanta. Poate că se aștepta la lacrimi, la o negociere, la încă o șansă. Dar Mădălina stătea dreaptă, cu spatele lipit de tocul ușii și o liniște care speria mai tare decât orice țipăt.
— Unde să mă duc? a întrebat el. N-am bani, n-am casă, n-am pe nimeni.
— Asta nu mai e problema mea.
Nu l-a împins, nu l-a amenințat. Pur și simplu a rămas acolo, blocând ușa, așteptând. Vasile și-a luat geanta și a ieșit pe ușă. Pe scări, s-a auzit câinele doamnei Popescu de la etajul trei, microbișonul ăla alb de latră la oricine. A lătrat de două ori, apoi s-a oprit. Apoi ușa de la intrare s-a trântit.
Mădălina a intrat înapoi în bucătărie, a stins aragazul, a aruncat omleta arsă la gunoi și a deschis fereastra să iasă fumul. De sus, de pe Tâmpa, se auzeau clopotele de la ora doisprezece.
Două zile mai târziu, a venit la cafenea și a comandat un latte mare cu scorțișoară.
— Am sunat la bancă, mi-a zis. Am verificat contul comun pe care-l deschisesem pentru cheltuielile casei. El n-a pus niciodată mai mult de două sute de lei pe lună. Eu băgam cam o mie opt sute.
— Și ce-ai făcut?
— L-am închis. Am scos toți banii care mai erau — două mii două sute — și i-am virat în contul florăriei. Mâine schimb yala la ușă. Și poimâine plec la Viena.
— Singură?
— Singură. De fapt, mă gândeam că poate vrei și tu să vii.
M-am uitat la ea. Avea aceiași ochelari subțiri, același păr prins lejer, dar ceva se schimbase. Nu mai era geanta din piele ecologică în hol. Nu mai era omleta arsă pe aragaz. Nu mai era nimeni care să-i spună că rochia o strânge pe burtă.
— Sigur, am zis. Dar bem vin? Vinul îl plătesc eu.
