Spălam cana de porțelan, aia cu crăpătura fină de care se agăța privirea lui Radu de fiecare dată. Robinetul curgea cu presiune, acoperind primele cuvinte, dar nu și tonul. Cornelia, soacră-mea, își dregea glasul exact ca înaintea unui verdict.
— Băiatul meu, tu muncești de te spargi. Meriți o femeie care să strălucească lângă tine, nu una care abia se târăște până la bucătărie. Uită-te la Mădălina, vecina de la trei — aia da, știe să întindă masa. La tine… vezi și tu.
Închisei apa brusc. Nu m-am întors. Afară, tramvaiul de 7 spre Răcădău huruia pe șină și un câine lătra scurt în curtea blocului. Mă concentrai pe suportul de scurs, unde așez cana cu deschizătura în jos, ca de obicei. Mâine aveam să o iau iar, să beau cafeaua din ea la cinci dimineața, înainte de tura la fabrica de confecții „Partizanul”. Mă dureau degetele, dar nu de la cană.
— Mamă, iar începi? — vocea lui Radu fu subțire, ca un scut de aluminiu.
Iar. Mereu iar. Niciodată „termină”, „nu e adevărat”, „taci”. Doar un vag „iar începi”, de parcă deranja frecvența, nu conținutul. Am râs fără sunet. Opt ani de călcat cămăși pentru interviurile lui, de ciorbă de perișoare făcută exact cum îi place, de drumuri dus-întors la țară să ducem pachete lu’ soacră-mea, iar scorul rămânea „iar începi”. În oglinda aragazului îmi vedeam fața cosită de neonul din tavan, iar sub ochi cearcănele nu cereau iertare.
Cornelia oftă grav.
— Eu vreau binele tău, Radu.
— Știu, mamă.
Am șters blatul cu cârpa, apoi m-am așezat pe scaunul liber de lângă ei. Nu mă așteptau. Radu se foi. Eu mi-am pus mâinile pe masă, cu palmele în jos, ca să nu le tremure.
— Spune-mi, te rog, ce anume nu fac bine. Detaliat. Poate reușesc să învăț.
Cornelia clipi și își aranjă un pliu al fustei. Întotdeauna venise îmbrăcată în fustă și sacou, de parcă apartamentul nostru de două camere din Noua era un consiliu de administrație.
— Nu e vorba de ce nu faci, draga mea. Doar că o femeie adevărată creează armonie. Masa să fie pusă altfel, apartamentul să miroasă a proaspăt, nu a… a detergent industrial. Soțul să se bucure când intră pe ușă.
— Și cum miroase detergentul industrial?
— Ei, nu știu… a muncă.
— Păi muncesc. Doisprezece ore pe zi. Nu știați?
Radu îmi făcu semn să mă opresc. Nu m-am oprit.
— Am numărat: opt ani de când aud că altcineva e mai bună. Întâi Anca, soția lui nea’ Gică, apoi sora dumneavoastră de la Alba Iulia, acum Mădălina. E cumva un clasament pe care trebuie să-l urc?
Soacră-mea deschise gura, dar o închise. Radu își turnă apă în pahar și bău pe nerăsuflate. Eu așteptam. Câinele afară tăcuse. Se auzea doar televizorul din apartamentul de alături, unde doamna Stela dăduse TVR-ul pe un meci.
— Te comporți ca și cum te-aș ataca, — încercă ea.
— Nu mă atacați. Doar mă măsurați. E altceva. Și eu am obosit să fiu măsurată cu o ruletă pe care n-am văzut-o niciodată.
Mă ridicai. Radu se holba de parcă aș fi vorbit turcește. Nu mă dusesem niciodată atât de departe. Mă îndreptai spre hol, deschisei dulapul de lângă ușă și trasei de acolo geanta sport cu care mergeam la sală înainte de nuntă. Încăpea lejer o jumătate de garderobă.
— Ce faci? — întrebă Radu, ridicându-se pe jumătate.
— Îți pregătesc bagajul pentru viața mai bună.
În dormitor, am deschis ușa șifonierului. Cămăși, tricouri, blugi, sacoul bleumarin de la nuntă. Le împătuream fără grabă, fără să le arunc. Am pus și încărcătorul de la telefon și o sticlă de apă minerală Borsec, că știam că îi place.
Radu apăru în ușă, palid.
— Nu ești serioasă.
— Ba sunt.
— Unde vrei să mă duc?
— La doamna Cornelia. Știe ea femei mai bune. Poate chiar Mădălina e liberă diseară.
— Să știi că nu mi-ai spus niciodată că te deranjează atât.
Am închis fermoarul genții și i-am întins-o.
— Ți-am spus. De fiecare dată când am spălat rufele la patru dimineața ca să ai tu tricou curat la sală. Ți-am spus când am venit de la fabrică și am gătit, deși abia mă țineam pe picioare. Doar că atunci nu semăna a cuvânt. Semăna a ridicare din umeri.
Îi pusei geanta în brațe. El o ținu fără să se miște.
— Nu vreau să plec, Ioana.
— Atunci de ce n-ai spus niciodată: „mamă, nu vorbi așa despre soția mea”? De ce răspunsul a fost mereu „iar începi”? E ca și cum singura problemă era că nu te lăsa să termini serialul.
Cornelia apăru în spatele lui, țeapănă.
— Dacă vrei să plece cineva, să plec eu.
— Nu, doamnă Cornelia. Dumneavoastră rămâneți. E apartamentul fiului dumneavoastră, doar n-o să dormiți în gară. Eu am o singură condiție: vreau să auziți cum se închide ușa după cuvintele pe care le-ați spus.
Nu țipam. Nu plângeam. Pur și simplu constatam. Radu își luă geanta și ieși pe palier. Pe casa scării mirosea a varză călită. Ascultai pașii coborând până la parter, apoi închisei ușa și trasei zăvorul. Nu m-am uitat pe vizor. Știam că nu se întoarce.
Două zile n-am răspuns la telefon. A treia zi, când soacră-mea sună a șaptea oară, am răspuns.
— Ai aruncat un om pe drumuri! — izbucni ea.
— Nu. I-am dat drumul să caute ce i se tot promitea.
— Ești nerecunoscătoare. După tot ce am făcut pentru voi.
— Ce ați făcut pentru mine? În opt ani, nu-mi amintesc să mă fi întrebat vreodată dacă sunt obosită. În schimb, știu câte puncte avea Mădălina la curățenie.
— O să regreți.
— Poate. Dar regret mai mult că n-am făcut-o mai devreme.
Am închis și am stat pe balcon. Vedeam vârful Tâmpei și un zmeu agățat de un copac. Am băut o cafea fierbinte, din cana cu crăpătură, și am simțit că nu mai trebuie să fiu suficientă pentru doi.
Radu se întoarse vineri seara. Fără geantă. Purta același tricou ca în ziua în care plecase. Avea barba crescută și fața trasă. Nu-i deschisesem din prima; luasem hotărârea de a nu mai face pași în locul lui.
— Am vorbit cu mama. I-am spus că m-am săturat să-mi fie rușine că te iubesc. A plâns, a țipat, apoi a tăcut. Am lăsat geanta la ea și i-am zis că dacă mai face o singură comparație, nu mai calc pe-acolo.
— Bravo. Și de ce ai venit înapoi?
— Pentru că tu ai fost singura care m-a pus să aleg.
— Intră. Dar punem niște reguli pe hârtie.
— Ce fel de reguli?
— Mâine dimineață mergem la notar. Vreau un contract de partaj voluntar. Apartamentul ăsta — jumătate din el e al meu prin lege, dar vreau să fie scris clar că tu îmi donezi partea ta. Dacă vreodată se repetă scena cu comparațiile, ai plecat fără să stai la discuții.
Radu se uită la mine lung. Se așteptase la împăcare, nu la documente. Dar nu ezită.
— Bine. Mergem. Oricum n-am vrut niciodată altceva decât să fii aici.
Sâmbătă, ora nouă, eram la notarul de pe strada Mureșenilor. O doamnă cu părul prins în coc ne-a întocmit actele rapid. Când a auzit că donația e din partea soțului, a ridicat o sprânceană, dar n-a comentat. Am semnat amândoi, și când am ieșit pe stradă, țineam sub braț dosarul cu copia autentificată. Radu părea mai ușor, nu mai umbla cocoșat. Eu mă simțeam ca după ce tragi aer în piept după un coșmar. Nu triumfam, doar nu mai simțeam că pământul e moale sub picioare.
Lunile următoare au fost altfel. Radu și-a luat obiceiul să vină acasă cu flori de la piața din Star, fără să fie dată aniversară. Când soacră-mea încerca să strecoare o remarcă, el o întrerupea scurt: „Mamă, nu te mai obosi”. Eu nu mai stăteam cu frică. Nu mai găteam din obligație, ci când aveam chef, și am învățat să spun „azi mâncăm pizza” fără să mă simt vinovată.
După exact un an, tot într-o vineri seara, Radu scoase din buzunar o cutiuță de catifea. Pe masa din bucătărie, lângă cana mea crăpată, puse un inel de argint cu o piatră albastră cenușie. Nu era scump, dar fusese al bunicii lui, și știam cât ține la el.
— Știi ce mi-a spus mama acum o săptămână? Că îmi doresc cineva mai bun.
Am zâmbit.
— Și?
— I-am răspuns că am deja pe cea mai bună. Cea care m-a trimis la notar.
Am râs amândoi. Piatra de pe inel sclipea sub becul din bucătărie, iar cana crăpată își proiecta umbra pe perete. Am pus dosarul notarial în sertarul cu acte, într-un plic pe care scrisesem cu markerul: *Alegerea*. Nu l-am mai deschis niciodată.
