Sunt medic veterinar de doisprezece ani. Am cabinetul pe strada Clinicilor, colț cu Memorandumului, într-o curte interioară unde pacienții trebuie să ocolească o Dacie galbenă care stă acolo dinainte să mă angajez eu. În tot timpul ăsta am văzut animale mai ceva ca la Zoo. Dar așa ceva cum am văzut iarna trecută la doamna Corina, n-am mai întâlnit.
Mă sunase într-o marți dimineața, vocea îi tremura ușor, nu de plâns, ci de genul ăla de panică pe care o au stăpânii când animalul e zeul casei și zeul tușește mai tare decât de obicei. Mi-a zis că Moț, motanul ei, nu mai mănâncă de două zile. Am întrebat-o ce înseamnă „nu mai mănâncă” și mi-a enumerat: somon norvegian fiert cu ceapă, creveți regești, bobițe dietetice de la un importator din Olanda și o conservă de ton în suc propriu – tonul îl mânca doar dimineața, când se uita la știrile de la ora opt. Am notat totul într-un carnețel, am închis și am rămas câteva secunde cu pixul în mână. Câteva sute de lei pe săptămână pentru un motan de douăzeci de kile.
Când am intrat în apartament – un bloc vechi din Grigorescu, cu miros de mobilă veche și de gutui uscat pe calorifer – m-a izbit cum stătea Moț. Era pe fotoliu, o masă cenușie cu capul cufundat între labe, iar burta îi atârna pe o parte și pe alta a pernei. Avea obrajii atât de umflați, încât ochii păreau două mărgeluțe negre împinse în fundul capului. Pe colții ieșiți din gură i se prelingea o salivă groasă. Respira greu, cu un fel de pufăială scurtă, de parcă fiecare inspirație îl costa trei vieți.
Doamna Corina – o femeie subțirică, cu părul prins într-un coc pe care și-l tot aranja din reflex – stătea lângă el și îi ștergea bărbia cu un șervețel de hârtie. Pe masă, lângă canapea, era o farfurioară cu creveți aranjați în semicerc și un bol cu apă plata de la borcan, nu de la robinet.
— Domnul doctor, uitați-vă la el, nu mai vrea nimic, a refuzat somonul aseară, somonul, înțelegeți? I-am pus și mărar proaspăt de la piață, a întors capul.
Soțul dumneaei, domnul Mihai, se învârtea pe lângă bibliotecă și aranja niște cărți pe care nu le citea nimeni. Era un om înalt, cu umerii puțin aduși, care vorbea rar și numai când i se părea că e musai.
— Eu i-am spus că o să moară de la atâta răsfăț, a mormăit el fără să se uite spre noi. Pisica aia mănâncă mai bine decât mine, pe cuvântul meu. Luna trecută i-a luat un pat cu memorie din aia și eu dorm pe o saltea de la bunica-mea.
— Mihai, te rog, acum nu e momentul, a oftat doamna Corina, dar nici nu s-a uitat la el. Mângâia motanul pe spate cu două degete și fredona ceva în șoaptă.
Am consultat motanul, i-am ascultat inima – care bătea ca un ceas stricat – și i-am spus că nu e nimic letal, dar că kilogramele alea îi strivesc articulațiile și ficatul. I-am recomandat o cură de slăbire și niște analize la clinica noastră. Doamna Corina dădea din cap, dar ochii îi erau goi. Știam că n-o să țină cont.
A doua zi m-a sunat iar. Nu mânca, nu bea, stătea pe pervaz și se uita în gol. Am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva, dacă a apărut vreun alt animal în casă, vreo schimbare. Mi-a spus că nu, doar că de trei seri la rând a venit un motan negru, foarte slab, cu urechile disproporționat de mari – „o lățime de palmă, domnul doctor, și ochii așa de negri că păreau două găuri”. Mi-a povestit că stătea pe pervazul din sufragerie, cu botul lipit de plasă, și se uita fix la Moț. Moț, care de obicei nici nu putea să sară pe un taburet, s-a târât cumva până la geam și au stat așa, bot în bot, minute în șir.
Am mers din nou la dumnealor. Am găsit plasa de la geamul din sufragerie ruptă pe o porțiune de vreo două palme, ca și cum ar fi trecut cineva prin ea din exterior. Am întrebat dacă a fost vreo vijelie, dar geamul era pe interior, ferit de copertină.
— Nu știu, domnul doctor, a zis domnul Mihai. Eu am văzut ruptura asta alaltăieri dimineață și am zis că poate e de la pisici. Dar Corina zice că motanul ăla negru a stat pe pervaz toată noaptea și când s-a luminat de ziuă, plasa era ruptă.
L-am găsit pe Moț întins pe spate, cu lăbuțele adunate pe burtă. Respira mai ușor, dar nu se uita la mine. Se uita undeva în tavan, fix într-un colț unde varul se cojise puțin. Pe podea, lângă bucătărie, celelalte două pisici – o gri și o pestriță – stăteau nemișcate și nu îndrăzneau să se apropie.
Am făcut o vizită de control, i-am lăsat niște suplimente și am plecat. Seara m-a sunat doamna Corina aproape plângând. Moț mâncase. Dar nu somon, nu creveți. Mâncase niște boabe uscate din castronul pisicii gri, și băuse apă de la robinet.
— Domnul doctor, a mâncat, a mâncat singur! Și apoi s-a suit pe canapea. Pe canapea, înțelegeți? A stat jumate pe Mihai și jumate pe mine și a început să toarcă. A tors! În cinci ani de zile n-a tors niciodată. Credeam că nu știe.
A doua zi, când am trecut să văd evoluția, am găsit o scenă pe care n-o să uit mult timp. Moț stătea pe pervaz – pe pervaz, nu pe fotoliu! – și se uita pe geam. Slăbise vizibil într-o săptămână, burta atârna mai puțin, iar când a sărit pe podea, n-a mai făcut zgomotul ăla de pernă aruncată pe gresie.
— Uitați-vă, domnul doctor, a zis domnul Mihai, care mesteca ceva cu poftă. Mânca somonul pregătit pentru Moț, direct din farfurioară, cu o furculiță mică de desert.
— Moț mi l-a adus el, a continuat, cu gura plină. A venit cu farfuria în gură, a lăsat-o lângă mine și a miaunat. După aia s-a dus la castronul celorlalte și a mâncat boabe.
Doamna Corina stătea pe un taburet și se uita la motan cu o expresie pe care n-aș putea s-o descriu. Nu era tristețe, nu era bucurie. Era ceva între uimire și respect.
— Nu mai vrea nimic, a șoptit ea. I-am pus crevetele alea lui preferate, de la raionul de congelate de la Auchan, și a întors capul. Mihai a mâncat jumătate, restul le-am dat pisicilor.
Atunci am observat ceva pe pervaz. Era o urmă de labă, mică și precisă, ca de cerneală diluată, și alături un smoc de blană neagră. Nu era a niciunei pisici din casă. Am ridicat smocul și l-am pus într-un pliculeț de plastic. Doamna Corina m-a văzut și a zâmbit fără să spună nimic.
În următoarele două luni, Moț a slăbit patru kile. Alerga prin casă după celelalte două pisici, sărea pe mobilă fără să dea pe jos vazele, iar seara se urca pe canapea și se întindea de-a latul, cu capul pe genunchii domnului Mihai și coada pe picioarele doamnei Corina. Toarcea de se auzea din bucătărie.
Am mai fost la ei o dată, la un simplu control. Am întrebat-o pe doamna Corina dacă a mai văzut motanul negru.
— Nu, domnul doctor. Dar Moț se uită în fiecare seară pe geam, fix în colțul unde l-a văzut ultima dată. Și uneori miaună. Nu oricum, e un mieunat scurt. Eu cred că îl strigă.
N-am comentat. Am terminat consultația și am ieșit din apartament. În scara blocului mirosea a pâine proaspătă și a ploaie de decembrie. Pe avizier era lipit un afiș cu o pisică pierdută, un motan negru cu urechile mari, poreclit „Liliacul”. Oferta de recompensă era cinci sute de lei.
Am sunat la numărul de pe afiș. Mi-a răspuns o voce de bărbat, clară și joasă. Am întrebat de motan, i-am spus că l-am văzut cu câteva seri în urmă pe pervazul unui apartament din Grigorescu.
— A, nu-i nimic, a râs bărbatul. Liliacul umblă unde vrea. Vine și pleacă. Cred că își caută de lucru.
A închis. Am pus telefonul în buzunar și am coborât scările. Afară începuse o burniță fină. M-am uitat o dată în sus, spre fereastra cu plasă. Pe pervaz, un punct cenușiu se mișca ușor.
Era Moț. Stătea nemișcat, cu botul lipit de sticlă, și se uita fix la mine. Am ridicat mâna să-l salut, dar el nu s-a clintit. Apoi, brusc, și-a lins o labă și s-a întins pe căldura caloriferului.
Ultima dată când am vorbit cu doamna Corina, mi-a spus că a început să pună deoparte banii economisiți pe hrana specială. Patru sute optzeci de lei pe lună, într-un plic galben, într-un sertar.
— E pentru Moț, mi-a explicat. Dar nu pentru mâncare. Când o să fie destul, o să-i luăm un copac de cățărat. Unul mare, din acela până în tavan. Ca să aibă unde să se urce când o să vină Liliacul în vizită.
N-am întrebat-o de ce crede că o să mai vină. Am notat în carnețel „pacientul a atins greutatea optimă” și am închis dosarul.
Afară, în curtea interioară, Dacia galbenă nu mai era. În locul ei creștea un pui de tei, și pe capotă – inexistentă acum – stătea un motan negru cu urechile cât palma, la soare. Am clipit, și nu mai era nici el.
