Trenul de Mangalia huruia a pustiu printre salcâmii uscați de soare, iar eu număram stâlpii de pe fereastră cu o indiferență care mă surprindea și pe mine. Doamna de pe scaunul vecin își aranja batista de in și zâmbea către nepoțelul care voia la plajă, iar eu strângeam în mână biletul dus-întors fără nicio emoție, de parcă mersul la mare era doar o bifă pe o listă de obligații post-divorț. Cătălina Bălan, treizeci și cinci de ani, proaspăt divorțată — mi se părea că miros singurătatea cum miroase trenul a clor și a geamantan vechi. Mama sunase dimineața cu vocea ei caldă și neliniștită, întrebând de o sută de ori dacă am mâncat, dacă am luat pastilele de rău de mașină, dacă nu cumva ar fi fost mai bine să mergem împreună. Am închis cu promisiunea că voi suna deseară, deși amândouă știam că nu o voi face, și am adormit cu fruntea lipită de geamul fierbinte.
Am ales o pensiune din 2 Mai cu bună știință: nu avea piscină, nu puneau manele pe terasă și, mai ales, nu era locul în care se duc cuplurile fericite să-și posteze fotografii pe Instagram. Camera dădea într-o curte interioară cu un smochin bătrân și un motan cu o ureche ruptă care dormea pe o saltea de paie, iar patul meu avea o pătură moale de bumbac pe care am împăturit-o seara, fără grabă, ascultând marea dincolo de ferestre. Doamna Viorica, proprietara, mi-a pus cheia în palmă și m-a măsurat din cap până în picioare fără să spună nimic, dar cu o blândețe de femeie care a văzut prea mulți turiști triști de-a lungul sezonului.
În prima seară am coborât la Terasa Pescarului, o construcție din scânduri de lemn bătute de vânt, unde ospătarul mi-a adus o porție de hamsii prăjite fără să mă întrebe nimic. Am stat singură la o masă din colț, cu furculița în mână, privind valurile care se spărgeau pe digul din capătul plajei, și am înțeles ceva simplu: liniștea asta era exact ce căutam, chiar dacă mă durea ca o măsea stricată. Pe plajă nu era aproape nimeni, doar câțiva pescari care își trăgeau năvoadele și un grup de adolescenți care făceau baie departe, țipând răgușit.
A doua zi — sau poate a treia, pentru că orele se lipeau una de alta fără memorie — am văzut-o pe ea. Era o cățelușă slăbănoagă, cu blana roșcată și plină de scaieți, care șchiopăta ușor de laba stângă din spate. Stătea lângă tomberoanele din spatele terasei, printre sacii de gunoi, și aștepta cu botul ridicat, nemișcată, de parcă întreaga ei viață depindea de ce arunca bucătarul. Un câine mai mare s-a repezit la ea și a împins-o în gardul de sârmă, iar ea nici n-a scheunat — s-a dat la o parte, s-a așezat la cinci pași și a continuat să privească. Mi s-a făcut un nod în gât, dar nu am făcut nimic. Am lăsat pe masă o bucată de pâine cu pește și am plecat, fără să mă uit înapoi.
Seara următoare i-am adus intenționat o porție de piept de pui. Am pus farfuria de carton pe cimentul de lângă alee și m-am retras la masă, cu spatele la ea, prefăcându-mă că citesc. Am auzit ghearele zgâriind betonul, apoi o pauză lungă, în care probabil mă studia să vadă dacă nu cumva mă întorc. Abia după câteva minute a început să mănânce lacomă, trăgând cu urechile și oprindu-se după fiecare îmbucătură ca să tragă aerul spre mine. Am botezat-o în gând Roscata și, fără să vreau, am zâmbit în paginile cărții fără să citesc niciun rând. De atunci, în fiecare seară, o găseam în același loc, ca și cum învățase că la șase și jumătate venea femeia cu puiul, și mă aștepta cu botul pe labe, dar niciodată mai aproape de șase pași.
Mama îmi scria zilnic: „Ești bine? Mănânci? Nu sta singură prea mult.” Îi răspundeam cu emoticoane și cu promisiuni vagi, în timp ce goleam farfuria în iarbă și mă uitam la Roscata cum mănâncă. Motanul pensiunii, Mitică, venea uneori să se frece de piciorul meu și îmi lăsa o dungă de blană pe pantalonii de in, iar eu rămâneam pe bancă până când cerul devenea mov și marea părea o călimară întunecată. Într-o seară, ospătarul mi-a spus că animalul ăla o să mă urmeze la plecare și n-am zis nimic. Dar în sinea mea știam ceva ce nu voiam să recunosc.
Punctul de cotitură a venit într-o după-amiază de sâmbătă. Stăteam pe terasă cu o limonadă și priveam cum o familie cu doi copii își încărca bagajele într-un break argintiu. Lângă mașină, un câine negru, amestec de ciobănesc, dădea din coadă și scheuna ușor, iar bărbatul l-a împins cu piciorul, nu violent, dar ferm, și a trântit portiera. Câinele a rămas pe loc, iar mașina a pornit, ridicând praful drumului. Animalul a alergat după ea vreo zece metri, apoi s-a oprit în mijlocul străzii și a stat acolo, cu capul plecat, până când praful s-a așezat. Am simțit cum mi se strânge stomacul și mi-am amintit, fără să vreau, de ziua în care fostul meu soț a plecat din apartament și a lăsat cheia pe polița din hol, fără să se uite înapoi. Am rămas cu paharul în mână, cu gheața topită și lămâia amară pe limbă, și am știut că nu voi face același lucru.
A doua zi dimineață am luat un taxi până în Mangalia și am intrat într-o clinică veterinară de lângă gară. Am stat la coadă cu Roscata într-o cușcă de transport împrumutată de la doamna Viorica, care m-a privit lung și mi-a spus doar atât: „Dacă faceți asta, să știți că nu mai aveți cale de întoarcere.” Am dat din cap, dar în mintea mea nici nu mai exista această opțiune. Veterinarul i-a făcut vaccinul, a scanat-o după microcip — nu avea — și a completat carnetul de sănătate pe care l-am ținut strâns în mână ca pe un premiu. Am plătit 120 de lei, am cumpărat o cușcă nouă de la un magazin de vis-a-vis și m-am întors la pensiune cu animalul pe bancheta din spate, care tremura, dar nu plângea. A doua zi, la plecare, am pus cușca pe cântarul de bagaje al trenului personal de Mangalia-București, iar controlorul mi-a vândut un bilet special — 17 lei — și m-a întrebat dacă am apă pentru ea. Am spus da, deși îmi tremurau mâinile.
Pe parcursul celor patru ore de mers, Roscata a stat cuminte, cu nasul lipit de grătarul cuștii, iar eu am stat cu palma pe husa de plastic, simțind căldura mică a corpului ei prin zăbrele. M-am gândit la apartamentul gol din București, la rafturile pe care rămăseseră doar lucrurile mele, la tăcerea din bucătărie care mă întâmpinase atâtea seri după divorț. Și am știut că de data asta nu va mai fi tăcere.
Am ajuns acasă într-o vineri seară, cu miros de ploaie și de frunze ude pe bulevardul Drumul Taberei. Am descuiat ușa, am lăsat cușca jos și am eliberat zăvorul. Roscata a ieșit încet, cu coada între picioare, și a început să cerceteze holul, covorul din sufragerie, colțul de lângă canapea. S-a oprit în dreptul fotoliului pe care stătea fostul meu soț când se uita la televizor, a adulmecat perna și a strănutat, apoi s-a cuibărit pe o pătură pe care o uitasem pe jos. Am stat pe vine lângă ea, i-am frecat ușor urechea stângă, cea care avea o mică cicatrice, și am șoptit — fără să-mi dau seama — „Bine ai venit acasă.”
A doua zi am făcut un lucru pe care îl amânam de luni întregi. Am scos din debara cutia cu obiectele lui: o pereche de papuci de casă, două cămăși, un manuscris pe care începuse să scrie un roman și nu l-a terminat niciodată. Am pus cutia pe palierul din fața ușii și am sunat la firma de reciclare textilă să vină să o ridice. Apoi am mers la un magazin de animale și am cumpărat un covoraș de preș cu o inscripție amuzantă: „Câinele e șeful casei. Eu doar plătesc chiria.” L-am așezat exact în locul unde, altădată, stăteau pantofii lui aruncați la întâmplare. Am plătit 35 de lei și am pus bonul în buzunar, fără să mă mai uit la el.
Mama a venit a doua zi, cu un coșuleț de jucării — un os din cauciuc, o minge galbenă, o zgardă roșie — și s-a oprit în prag când a văzut covorașul. A râs ușor, cu o voce pe care nu o mai auzisem de mult, și s-a aplecat să mângâie Roscata, care dădea din coadă și se freca de piciorul ei. „Ai făcut-o, Cătălina. Ai făcut-o pe bune,” a spus, și eu am înțeles că nu vorbea doar despre câine. Ne-am așezat amândouă pe canapea, cu Roscata între noi, și am stat acolo până s-a întunecat, fără să aprindem lumina, ascultând cum plouă afară și cum animalul, în sfârșit liniștit, respira adânc, cu botul pe genunchii mei.
