Ileana avea paisprezece ani când a învățat că ceaiul de mentă nu se toarnă cu apă clocotită. Maică-sa, galbenă și subțiată de boală, îi șoptea din perne:
— La 82 de grade, Ileană. Frunza de coacăz o rupi cu mâna, n-o tai. Și lași fix șapte minute. Nu cinci, nu zece. Șapte. Altfel se amărăște.
Ileana a ținut minte. A ținut minte fiecare vorbă, pentru că știa că fiecare vorbă putea fi ultima.
Ceaiul ăsta l-a făcut apoi de zeci de ori. L-a făcut lui tata, când plângea noaptea în bucătărie. I l-a făcut Rodicăi, femeia care i-a intrat în casă însărcinată și speriată de moarte. L-a făcut gemenilor — Matei şi Sofia — care s-au născut prematur, micuți cât o palmă, și au tras de viață cu dinții de la prima respirație.
Ileana făcea ceai, făcea mâncare, făcea teme cu ei, făcea baie la copii, făcea curat. Fata vitregă model.
Și model visa să fugă.
—
La optsprezece ani s-a angajat la un depozit de cartoane, la periferia Brașovului. Tura de noapte, 1800 de lei pe lună. Își făcuse un plan: strânge bani, își ia o garsonieră, dispare.
Jumătate de an a pus ban cu ban într-un plic ascuns în cutia de pantofi. Aproape nouă mii de lei. Deja se uita pe anunțuri — o garsonieră pe strada Zizinului, mobilată, două sute de euro pe lună. Îi ajungeau banii de garanție și prima chirie.
Atunci Matei a primit rețeta de ochelari. Ochelari speciali, cu lentile bifocale și filtru pentru astigmatism. Nouă mii două sute de lei.
Ileana a completat diferența din banii de ghete de iarnă și i-a pus pe masă lui tata, fără să-i ceară nimeni nimic. Seara s-a încuiat în baie și a plâns jumătate de oră, cu prosopul în gură să n-audă copiii.
Iarna a călcat-o cu tălpile desprinse la ghetele vechi. Plicul l-a luat de la zero.
—
Până-n vară plicul era iar burdușit. O colegă de facultate, care se lăsase de studii, îi promisese că-i lasă ei chiria. Dar într-o duminică, Ileana a văzut-o pe Sofia la poartă, uitându-se la fetița vecinilor care gonea pe bicicletă. Cu gura întredeschisă, cu degetele agățate de gard.
Putea să ia o bicicletă second-hand de la targul de sâmbătă. Dar Ileana își amintea cum râseseră copiii de ea în școală — pentru ghiozdanul urât, pentru bicicleta cu lanțul sărit. Sofia nu trebuia să pățească la fel. Tata n-avea bani. Rodica muncea pe jumătate de normă la un afterschool.
Ileana i-a cumpărat Sofiei bicicletă nouă. Un Pegas roz, cu coșuleț și claxon.
— Asta-i… pentru mine? a întrebat Sofia, și vocea i s-a frânt.
— A ta e.
S-a suit pe ea și a plecat, șerpuind nesigură, cu un zâmbet până la urechi. Ileana stătea pe trotuar și-și repeta: „Strâng iar. Mai aștept puțin.”
Plicul s-a golit. Din nou.
—
Pe Andrei l-a cunoscut în anul trei, la biblioteca universității. Stătea pe calorifer, bea cafea la pahar de carton și se uita la ea ca la o problemă de mecanică fluidelor — ceva ce voia neapărat să înțeleagă.
— Ție ți-e somn de când te-ai născut? a întrebat-o în loc de „bună”.
— De când mă știu, a răspuns Ileana.
— Atunci trebuie salvată, a zis el.
Și s-a ținut de treabă. I-a găsit un job mai bun, la o agenție de traduceri. O hrănea la cantină, o ajuta cu proiectele, îi aducea colțunași de la maică-sa în caserolă. După un an i-a spus:
— Hai să stăm împreună. Am găsit un apartament pe Calea București.
Era cât pe ce să spună da. Au bătut palma cu proprietarul, au dat avansul. Plicul din geantă avea exact cât trebuia pentru prima lună și garanție.
A doua zi, tata a venit de la serviciu și a anunțat că are nevoie de proteză dentară. De zece ani nu mai zâmbea, își acoperea gura cu palma când vorbea cu oamenii. Clinica avea o promoție — dacă plătea integral, prețul scădea la jumătate. Suma era exact cât conținea plicul.
L-a sunat pe Andrei.
— Nu pot. Tata are nevoie de bani. De dinți.
— Vorbești serios?
— E important. Se rușinează și să râdă. Nu râde deloc, Andrei, pricepi?
— Tu râzi? a întrebat el. Când ai râs ultima oară, Ileana?
N-a știut ce să răspundă.
— Tu nu strângi bani să pleci. Tu strângi bani ca să ai motiv să rămâi. Ți-e frică să nu mai fii necesară. Să nu mai depindă nimeni de tine.
— Nu-i adevărat!
— Atunci de ce de fiecare dată când plicul e plin, apare o urgență? De ce cauți tu însăți urgența?
Andrei n-a mai sunat.
—
O săptămână mai târziu, Rodica i-a bătut în ușă.
— Ileană, se poate?
S-a așezat pe marginea patului. Rodica rareori stătea jos — tot timpul pe picioare, cu mâinile ocupate, de parcă dacă s-ar fi oprit, s-ar fi prăbușit lumea.
— Știu că ești necăjită. Din cauza lui Andrei, da?
Ileana tăcea.
— Am vorbit cu sora mea, Mădălina. Are o garsonieră în Tractorul. I-au plecat chiriașii luna trecută și n-a mai căutat pe nimeni. Zice să te muți tu. Plătești doar întreținerea.
I-a întins cheile. Un breloc cu o căpșună de plastic — Mădălinei îi plăceau lucrurile țipătoare.
— Mulțumesc, a spus Ileana.
Noaptea a stat cu ochii-n tavan. În cap îi bătea un singur gând, ca un ciocan: „Mă lasă. Atât de ușor mă lasă. Nu le trebuie.”
Și gândul ăsta a durut-o mai tare decât orice.
Peste trei zile s-a mutat.
—
Garsoniera era exact cum și-o imaginase în toți anii ăia: șaptesprezece metri pătrați, faianță până la jumătatea peretelui, o canapea extensibilă care scârțâia, un frigider de-o vârstă cu ea. Geamul dădea spre un bloc-turn cu balcoane închise prost. Miros de varză călită de la vecini.
Și liniște.
Asta a lovit-o cel mai tare. Liniștea.
Acasă — în casa aia din care plecase — nu era niciodată liniște. Țipa televizorul, plângea vreun geamăn, trântea Rodica oala de ciorbă, râdea tata la vreun banc prost. Viața zumzăia acolo, sacadat, cu rateuri, dar continuu.
Aici nu zumzăia nimic. Se auzea doar apa prin țevi, trei etaje mai sus, și porumbelul de pe pervaz.
A pus ibricul pe aragaz, a scos din geantă cutia de ceai — mentă și coacăz — și l-a lăsat la infuzat. Fix șapte minute. S-a așezat cu cana la fereastră și deodată și-a dat seama că nu știe ce să facă mai departe.
Înainte, timpul ei avea coloană vertebrală: temele lui Matei, codițele Sofiei, cina, tata cu tensiunea. Acum — nimic. Seară goală. Apartament gol. Ea însăși goală.
„Sunt liberă”, și-a spus. „În sfârșit.”
Libertatea mirosea a singurătate.
Telefonul tăcea. Pentru prima oară în ani de zile, nimeni n-o suna să cumpere pâine, nimeni n-o ruga să vină mai repede acasă. Probabil Rodica le spusese tuturor s-o lase în pace — s-o lase să se obișnuiască. Sau poate tuturor le era indiferent.
Ultima variantă era cea mai rea.
A tras pătura peste cap și s-a forțat să adoarmă.
—
Trei zile s-a obișnuit. A frecat podelele, a schimbat veioza (cea veche arunca o lumină gălbuie, bolnăvicioasă), a agățat pe perete o poză: ea, gemenii, Rodica și tata, la Revelionul trecut, toți cu căciuli de Moș Crăciun. Se uita la poza aia și simțea cum o doare ceva, înăuntru. Ca o așchie pe care n-o poți scoate.
În a treia zi a sunat acasă. I-a răspuns Matei.
— Ileană! Pe-aici e jale — Sofia s-a dat cu bicicleta direct în gard, și-a julit genunchiul, Rodica o unge cu betadină și Sofia urlă de se aude până la etajul patru. Tata râde și zice că așa-i trebuie. Ah, și am luat zece la mate. Zece, înțelegi?
— Înțeleg, a zis Ileana. Și vocea i s-a înecat.
— De ce suni? S-a întâmplat ceva?
— Nu. Doar… să văd ce faceți.
— E bine, a spus Matei. Și pe neașteptate, mai încet: — Mi-e dor de tine. Rodica a făcut ciorbă, dar nu-i ca a ta. A ta e mai gustoasă.
— Pentru că eu știu rețeta mamei.
— Da… Gata, fug, mă strigă Sofia.
A închis. Ileana a rămas cu telefonul în mână, ascultând apelul întrerupt.
Se descurcau și fără ea. Și asta era insuportabil.
—
A patra zi, cineva a sunat la ușă.
Ileana a tresărit. Nu aștepta pe nimeni. Rodica spusese că trece peste o săptămână. Nici cumpărături nu comandase.
A deschis.
În prag stătea Andrei.
Arăta la fel — părul ciufulit, hanoracul ăla vechi cu o trupă pe care ea n-o recunoștea. Dar în brațe ținea ceva neașteptat.
O cutie de carton. Iar în cutie — un câine.
Nu un cățeluș de rasă, pufos și gata de pozat. Era un câine bătrân, de talie medie, cu blana maronie și un smoc alb pe piept. Avea o cicatrice veche deasupra ochiului stâng și urechea dreaptă puțin sfâșiată. Stătea în cutie nemișcat, cu labele din față sprijinite de margine, și se uita la Ileana cu niște ochi negri, umezi, infinit de obosiți.
— Pe el l-am găsit, a zis Andrei. La semafor, la intersecția cu Independenței. Stătea pe trotuar și se uita la mașini. Nu avea zgardă, nu avea cip. L-am dus la veterinar — are vreo zece ani, n-are pe nimeni.
— Și l-ai adus… mie?
— Dacă vrei tu.
Câinele a ridicat încet capul spre Ileana. Nu a dat din coadă. Nu a scheunat. Doar s-a uitat la ea, cântărind-o, de parcă o întreba: „Și tu? Ai pe cineva?”
— Vii să te împaci? a întrebat Ileana fără să-și ridice privirea de la câine.
— Nu ne-am certat, a spus Andrei. Eu am spus un adevăr. Iar adevărul e ca un diagnostic. Te doare, dar trebuie să-l știi ca să te vindeci.
— Și care-i diagnosticul?
— Ți-e frică să nu fii de prisos. Te-ai obișnuit să creadă toți că fără tine se prăbușește totul. Dar nu se prăbușește. Și asta, pe tine, te sperie mai tare decât dacă s-ar prăbuși.
Ileana a tăcut. Câinele din cutie a oftat — un oftat adânc, de animal bătrân care a văzut multe.
— Pot să intru? a întrebat Andrei. Că mi-au înghețat degetele.
—
Au stat în bucătărie. Câinele, spre mirarea Ileanăi, s-a așezat lângă plită și a lăsat capul pe labe. Nu a mirosit colțurile, nu a explorat. Pur și simplu s-a culcat acolo, ca și cum ar fi așteptat de o viață colțul ăla.
Ileana a făcut ceaiul. Mentă și coacăz. Șapte minute fix.
— Spune-mi, a zis Andrei. Cinstit. Îți era rău acolo?
— Nu, a răspuns ea. Și s-a mirat singură cât de repede i-a ieșit cuvântul. Mi-era bine. Asta-i problema. Mă plângeam la toată lumea că sunt folosită. Dar eu voiam să fiu folosită. Atunci simțeam că am un rost.
— Ai un rost și fără să le rezolvi tu toate.
Ileana a clătinat din cap. O viață întreagă fusese iubită pentru ce făcea, nu pentru ce era. Pentru nopțile nedormite lângă pătuțul gemenilor. Pentru că ținuse loc de mamă — mai întâi al ei, apoi al altora.
— O să înțelegi, a spus Andrei. Câinele ăsta o să te învețe.
— Ce să mă învețe?
— Că ești necesară pur și simplu. Nu pentru că repari ceva. Ci pentru că ai palmele calde și îi zgârii după ureche.
Câinele a ridicat capul, fix ca și cum și-ar fi recunoscut replica. Andrei a râs — un râs scurt, cald.
Seara, după ce Andrei a plecat, Ileana s-a așezat pe vine lângă câinele culcat lângă plită. Nu se atinsese de mâncarea pe care i-o pusese. Dar când ea a întins mâna, câinele și-a lipit botul de palma ei și a închis ochii. O singură mișcare, lentă și definitivă.
— Așa, a șoptit Ileana. Rămâi aici.
—
A doua zi a sunat-o pe Rodica.
— Alo? S-a întâmplat ceva?
— Nimic. Voiam doar să-ți mulțumesc. Pentru garsonieră. Pentru tot.
Rodica a tăcut. În fundal se auzea televizorul — o telenovelă turcească — și vocea Sofiei care cerea telecomanda.
— Când maică-ta… când s-a dus… eu am crezut că n-am s-o pot înlocui niciodată. Nici n-am încercat. Dar tu ai devenit… Scurtă pauză. Nu ești o străină, Ileană. Ești de-ai noștri. Garsoniera asta nu-i ca să pleci de tot. E ca să ai și tu ceva al tău.
Ileana a închis și s-a dus lângă câine. Se așezase pe preșul din fața ușii și privea cum plouă pe geam. Fără grabă, fără așteptare. Stătea pur și simplu — și asta era suficient.
— Fără mine n-ai ști în ce casă stai, nu? i-a zis ea.
Câinele a dat din coadă. O singură dată.
Ileana a intrat în bucătărie. A pus ibricul pe foc. Afară ploua cu stropi rari și grei peste Brașov, iar în garsonieră era cald. Liniștea nu mai suna a pustiu — suna a respirație de câine bătrân, a ploaie pe pervaz, a ceai care stă la infuzat.
Șapte minute. Pentru ea.
