— Apartamentul tău stă oricum gol, așa că fratele meu stă acolo cu soția și cu cei trei câini până-și termină renovarea, — a spus doamna Doina, amestecând tacticos zahărul din ceașcă.
Zăngănitul linguriței de porțelan subțire m-a izbit ca un ciocan într-o tarabă de Piața Obor. Am lăsat furculița jos, lângă sarmaua neatinsă. Radu, soțul meu, își studia intens degetele, iar după felul cum i s-a încleștat maxilarul am știut că știa deja. Iar nu putuse spune „nu”.
— Poftim? — am întrebat, cu o voce care părea că vine de după un geam gros. — Cine să stea unde?
Doamna Doina a oftat, exasperată că trebuie să repete evidența.
— Unchiul Mircea și tanti Lili. Cu animăluțele lor. Le-au spart țevile prin casă, e dezastru. Apartamentul tău din Cotroceni e gol de două luni. Doar suntem familie, Andreea, nu? Familia se ajută.
Gol. Cuvântul ăsta m-a zgâriat pe creier. Apartamentul acela nu era „gol”. Era locul pentru care mă împrumutasem pe cinci ani la Banca Transilvania, pentru care renunțasem la orice concediu și dormisem pe saltea direct pe șapă în timp ce trăgeam cablurile electrice. Cumpărasem o epavă de apartament într-un bloc interbelic și îl făcusem bijuterie: parchet de stejar masiv lăcuit cu un elvețian adus special, canapea crem, pereții de un alb cald. Abia îl terminasem când ne-am mutat împreună la Radu, mai aproape de birouri, și așteptam chiriașul potrivit — un băiat de la o firmă de IT care urma să semneze contractul peste două zile.
— Trei câini? — am întrebat, simțind o tresărire sub ochiul stâng. — Ce rasă?
— Husky, — a fluturat mâna soacra. — Foarte jucăuși. Un băiat și două fete.
Trei husky. Pe parchetul elvețian. Lângă canapeaua crem.
— Nu, — am spus. Lingurița a încremenit în ceașcă.
— Cum adică „nu”? — s-a încruntat ea.
— Adică nu se mută nimeni cu trei câini de sanie în apartamentul meu, — am întors capul spre Radu. — Spune-i tu.
Radu a tușit. S-a foit. A bălmăjit ceva despre faptul că „doar o lună” și „o să fie atenți”. L-am privit și am înțeles că băiatul din fața mea nu era soțul, ci fiul doamnei Doina. M-am ridicat.
— Doamnă Doina, eu vă respect, dar răspunsul e nu. Apartamentul se închiriază prin agenție. Seară bună.
Am ieșit fără să mă mai uit înapoi. Radu a venit după mine acasă, m-a îmbrățișat pe la spate, mi-a promis că el rezolvă, că mâine le spune să caute hotel. M-am liniștit oarecum. Radu nu era rău — era doar învins de fiecare dată când maică-sa deschidea gura. Am adormit cu gândul că măcar data asta va fi altfel.
O săptămână a fost liniște. Vineri dimineață m-am dus la apartament să ud ficusul și să șterg praful înainte de predare. Am întins mâna după cheile de rezervă din cuiul de la intrare. Cuiul era gol. Am încremenit cu mâna în aer. Stomacul mi s-a strâns ca un pumn. Poate le-a mutat Radu și n-am băgat de seamă? Am intrat pe telefon. Un mesaj de la doamna Maria, vecina de palier:
„Andreea dragă, te-ai mutat cu cineva? De două nopți urlă câinii la tine de rup, și pe scară miroase a fum de la țigări proaste de-ți vine rău. Ce se întâmplă?”
Am recitit de trei ori. Nu l-am sunat pe Radu. Totul era clar. Schema era clasică: soacra luase cheile de la fi-su pe sub nas, iar el probabil nici n-a băgat de seamă că i le-a luat — sau poate i le-a dat cu gândul că „lasă, că se potolește Andreea”. Am chemat un Uber și am zburat spre Cotroceni.
Pe scara interioară, de la etajul doi, m-a izbit un amestec de ceapă prăjită, blană udă și fum stătut. Am băgat cheia în broască, am răsucit-o și am deschis ușa.
În hol, pe gresia lucioasă, o baltă gălbuie. Pe peretele cu tapetul meu gri-perlat, urme proaspete de labe. Din sufragerie răcnea o manea la televizor, amestecându-se cu hârâieli canine. Am pășit înăuntru.
Pe parchetul meu de stejar — nu glumesc — trei blănoși masivi goneau unul după altul de-a lungul camerei, zgâriind lacul cu ghearele. Pe canapeaua crem stătea tolănit unchiul Mircea, în maiou și indispensabili, cu picioarele goale pe măsuța de sticlă, uitându-se la un meci. Mirosul de pește prăjit venea din bucătărie.
— O, nepoată! — a zbierat el când m-a văzut. — Ai venit și tu pe la noi! Lili, fă un ceai!
Din bucătărie a ieșit tanti Lili, masivă și roșie la față, ștergându-și mâinile de un prosop.
— Andreea, bună! Noi fix acuma am făcut niște macrou. Să intri, da’ fii atentă pe hol că Fulg a făcut un pipi, încă n-am apucat să șterg. E stresat băiatul.
Unul dintre câini s-a repezit la mine, lăsând dâre de salivă pe parchet, și s-a proptit cu labele direct pe paltonul meu deschis la culoare. Am simțit ghearele prin stofă.
— Jos! — am tunat.
Câinele a încremenit, dând din coadă vinovat. Unchiul Mircea s-a ridicat, brusc ofensat.
— Ce țipi la animal? A vrut și el să se bucure.
Am închis ușa în urma mea. Nu țipam. Nu plângeam. Ceva în mine se răcise definitiv. Mi-am scos paltonul cu grijă, l-am întins pe cuierul din hol, evitând balta, și m-am întors către ei.
— Aveți exact un sfert de oră, — am vorbit la fel de clar ca o sentință judecătorească. — Să vă strângeți lucrurile, câinii și să părăsiți apartamentul.
— Fata asta a luat-o razna, — a pufnit tanti Lili. — Ne-a dat cheia soră-mea, Doina! Unde să ne ducem pe frigul ăsta? Noi suntem familie!
— Pe mine nu mă interesează cine v-a dat cheia. Doamna Doina nu are niciun drept asupra acestui apartament. Este proprietatea mea privată, — am ridicat telefonul și am format primele două cifre: unu, unu. — Poliția. Sesizez o intrare prin efracție și distrugere de bunuri. Am toate chitanțele pentru renovare. Dacă în cincisprezece minute nu sunteți plecați, depun plângere penală. Și credeți-mă, o să vă execut silit casa de la țară ca să-mi refac parchetul.
Degetul a plutit deasupra tastei de apel. Mâna nu-mi tremura deloc.
Unchiul Mircea s-a uitat la mine lung. Probabil i s-a părut că nu glumesc — pentru că nu glumeam. S-a întors către nevastă-sa și a lăsat din umeri.
— E nebună… Hai, Lili, fă bagajele. Să nu stăm cu nebunii în casă.
Au plecat în douăzeci de minute, bombănind, târând câinii după ei. Am deschis ferestrele larg, lăsând aerul rece de noiembrie să înghită duhoarea. Apoi m-am așezat pe pervaz și l-am sunat pe Radu.
— Iubito, ce faci? — a răspuns el vioi. — Nu ești la birou?
— Vino acum. În Cotroceni.
— S-a întâmplat ceva?
— Acum.
A venit într-o jumătate de oră. La două minute după el a izbucnit și doamna Doina. Unchiul Mircea o sunase s-o jelească, firește.
— Ce-ai făcut, nemernico?! — a urlat soacra din prag. — Ți-ai dat rudele afară în stradă, cu câini cu tot! Unde să se ducă oamenii?! Tu n-ai suflet!
Radu stătea în mijlocul camerei, privind podeaua zgâriată, coltarele pline de blană, peretele mânjit. S-a întors spre maică-sa, dar ea nu se mai oprea: țipa că eu sunt o egoistă, că apartamentul stătea gol, că zgârieturile se repară, că familia e mai presus de un parchet.
Atunci am coborât de pe pervaz și m-am oprit fix în fața lui Radu.
— Radu, — l-am privit drept în ochi. — O singură întrebare. Cum au ajuns cheile la ea?
A pălit dintr-o dată. A deschis gura, a închis-o.
— A venit miercuri pe la noi, când erai la duș. Mi-a spus că vrea cheia de rezervă de la noi că i-e teamă să n-o inundăm. Eu… eu nu m-am uitat ce chei a luat. Jur că n-am știut.
— Minți! — a țipat Doina, triumfătoare, întorcându-se spre mine. — Chiar tu ai zis: „Ia-le, mamă, că Andreea se potolește oricum”!
S-a lăsat o tăcere ca un pahar spart pe gresie. Radu a strâns pumnii. Pentru prima oară de când îl știam, ceva i s-a schimbat pe față. Nu mai era fiul vinovat. Era un om care tocmai vedea limpede cum propria mamă îl arunca sub tren ca să se salveze.
— Nu, mamă, — a zis, și vocea lui nu mai tremura. — N-am spus asta. Am spus că Andreea e împotrivă și că trebuie să găsiți altă soluție. Ai luat cheile când eu nu eram atent.
— Cum îndrăznești să-i ții partea unei…
— Destul!
Strigătul lui a umplut camera și doamna Doina a amuțit, cu gura întredeschisă. Probabil nu-l mai auzise niciodată așa.
— Mamă, ieși afară.
— Poftim?!
— Ieși din casa soției mele. Acum.
S-a holbat la el preț de trei secunde. Apoi, dintr-o dată, nu mai era regina manipulării. Era o femeie bătrână care tocmai realiza că fiul ei nu mai e sub control. A ieșit trântind ușa, fără să mai spună un cuvânt.
Radu s-a prăbușit pe canapea, cu fața în mâini. I-am văzut umerii cum i se ridică și coboară.
— Îmi pare rău, — a șoptit. — Sunt un idiot. Trebuia să mă uit atunci. Să-i iau cheile înapoi. O să repar totul. O să chem o echipă să refacă parchetul, o să plătesc curățenie, o să fie ca nouă.
L-am privit. Nu-mi mai era furie. Doar o oboseală grea, dar și o ușurare: criza asta spărsese un abces vechi.
— Da, — am zis simplu. — Faci asta. Din banii tăi. Și mai e ceva.
A ridicat ochii.
— Femeia asta nu mai calcă niciodată în apartamentul meu. Și nici în casa noastră, până nu se învață să respecte niște limite. Iar dacă tu mai „te pierzi” vreodată când familia noastră e atacată, divorțăm. E clar?
A dat din cap, cu o privire pe care n-o mai văzusem la el: nu era supus, era aliat.
O lună mai târziu, apartamentul strălucea. Parchetul, reparat pe banii lui Radu, arăta mai bine ca oricând. Mirosul dispăruse după două ședințe de curățare cu abur. Chiriașul cu ochelari de la IT semnase contractul și udă ficusul de două ori pe săptămână. Doamna Doina ne boicota: niciun telefon, niciun mesaj, doar un singur rând trimis de Crăciun: „Sărbători fericite”. Unchiul Mircea se mutase până la urmă la o cabană părăsită undeva lângă Bran, iar câinii probabil alergau fericiți prin pădure.
Stăteam cu Radu la o cafea în bucătăria noastră. În sfârșit, liniște. Relația noastră se așezase într-un echilibru nou — fragil, dar real. Într-un târziu, Radu și-a verificat telefonul și a pufnit.
— Uite, a scris mama. Ne întreabă dacă venim weekendul viitor s-o ajutăm cu grădina la țară, că e plină de buruieni.
Am ridicat o sprânceană.
— Și ce i-ai răspuns?
A zâmbit și a tastat ceva scurt.
— I-am scris: „Grădina ta stă oricum goală, mamă. Noi weekendul ăsta mergem la un spa la Băile Felix. Angajează pe cineva. Pup”.
