Search-ul s-a oprit brusc când Andrei a văzut farfuria zburând. Nu, nu farfuria — conținutul ei. Un ou umplut, tras direct în față. Alinei, care stătea lângă el, i s-a oprit respirația. Gălbenușul îi curgea pe obraz, amestecat cu maioneză.
— Mamă, ce-ai făcut? a șoptit Alina.
Doamna Doina stătea în capul mesei, cu mâna încă întinsă, degetele ușor tremurânde — dar nu de regret. De furie. În sufrageria plină de rude, cu fața de masă din dantelă de la bunica și paharele de cristal aduse de la Sibiu, nimeni nu mișca. Un văr de-al doilea și-a oprit furculița la jumătatea drumului spre gură. Un bebeluș a început să plângă în cameră.
— Asta ca să-ți aduci aminte cine plătește totul, a spus soacra. Cuvintele au căzut ca niște pietre într-o fântână.
Andrei s-a întors și s-a uitat la soția lui. Alina nu plângea. Doar își ștergea obrazul cu un șervețel, încet, ca și cum ar fi șters o pată de pe geam. Gestul ăsta l-a durut mai tare decât orice țipăt.
Masa de Paște fusese organizată de ei. Alina stătuse până la două noaptea să umple sarmale, să vopsească ouă, să pregătească drobul și cozonacii. Andrei cumpărase vin de la Cernătești și plătise orchestră de lăutari, pentru că Doamna Doina ținea la tradiție. Iar tradiția, în familia asta, însemna că tot ce făcea Alina nu era niciodată suficient.
Dimineața următoare, Andrei a sunat la notar.
—
Doamna Doina a venit la ușa lor pe la prânz. Avea părul prins într-un coc perfect, o bluză de mătase și un început de zâmbet superior care se voia împăciuitor.
— Am venit să discutăm, a spus ea, aruncând o privire în apartament.
— Sigur, a răspuns Andrei, rămânând în prag. Putem discuta aici. Sau pe hol.
Soacra a clipit. Nu era obișnuită să i se pună condiții. A intrat totuși, așezându-se pe marginea fotoliului, ca un inspector care nu vrea să atingă mobila.
— Băiatule, a început ea, ieri am fost puțin tensionată. Vinul de la masă, emoțiile sărbătorilor…
— Ați aruncat cu mâncare în fiica dumneavoastră.
— Am avut o reacție. Alina știe că o iubesc.
— Eu știu că ați vândut service-ul.
Tăcerea a căzut ca un capac de oală. Doamna Doina s-a făcut palidă.
— Ce?
Andrei și-a scos telefonul. Pe ecran era un email de la agentul imobiliar: „Domnul Andrei, vă confirm că D-na Doina Georgescu a semnat o promisiune de vânzare pentru spațiul comercial din Bulevardul Petrochimiștilor. Cumpărătorul a virat deja avansul de cincisprezece mii de euro.”
— Cincisprezece mii, a citit Andrei cu voce tare. Pentru un service care valorează peste o sută de mii. Ați găsit un fraier și ați crezut că eu nu aflu.
— Este vorba de afacerea familiei! a ridicat vocea soacra.
— Nu, Doamnă Doina. Service-ul este pe numele meu. Construit din banii mei, cu creditul meu, cu nopțile mele nedormite. Dumneavoastră nu aveți niciun drept.
— Am avut procură! Pentru situații de urgență!
— O procură pe care ați luat-o când am fost internat acum doi ani, că cică „să nu se blocheze livrările”. Și pe care am revocat-o azi-dimineață la ora opt fix.
Soacra și-a dus mâna la gât, atingându-și colierul de perle. Andrei știa bine perlele alea — fuseseră cumpărate exact din avansul pentru service. Le văzuse bonul fiscal ieri, când a intrat în contabilitatea mamei-socră pentru a verifica tranzacțiile.
— Trebuie să returnezi banii, a spus el. Până vineri.
— Nu pot! I-am cheltuit!
— Pe perle și pe vacanța lui Cristi în Grecia?
Cristi era sora mai mică a Alinei. O fată de douăzeci și opt de ani care nu muncise o zi în viața ei, pentru că „artistele au nevoie de inspirație, nu de job”. Acum picta tablouri abstracte într-o vilă închiriată pe Santorini, iar postările pe Instagram curgeau: cocktailuri la apus, plaje cu nisip negru, un băiat italian care o ținea de mână.
— Cristi are nevoie de susținere! a protestat Doamna Doina. Este un suflet sensibil!
— Sufletul sensibil al lui Cristi a costat cincisprezece mii de euro. Din buzunarul meu. Fără să mă întrebe nimeni.
— Tu nu înțelegi ce înseamnă familia. Noi am crescut-o pe Alina, noi am avut grijă de ea, noi…
— Alina a plătit facultatea singură. Din meditațiile date la copiii de bogați. Și a plătit și chiria dumneavoastră trei ani la rând, când ați rămas fără serviciu la bancă.
Soacra a tăcut. Pe pervaz, un porumbel se așezase și ciugulea ceva invizibil. În bucătărie, Alina făcea cafea, dar Andrei auzea că lingurița lovește ceașca prea des. Un țăcănit nervos, sacadat.
—
După-amiaza, Andrei s-a întâlnit cu cumpărătorul. Un tip pe nume Marian, care voia să transforme service-ul într-o spălătorie auto. Stăteau amândoi pe niște scaune de plastic, în fața halei, cu un termos de cafea între ei.
— Eu am dat deja banii, a spus Marian, strângând pumnii. Am și semnat un contract cu doamna!
— Contractul este nul. Proprietarul sunt eu, iar eu nu am semnat nimic. Îmi pare rău că ați fost tras în asta.
— Păi și acum ce fac? Unde-s banii mei?
— O să-i primiți înapoi. Integral. Doamna Georgescu va returna suma. Dacă refuză, o să o dau în judecată.
Marian s-a uitat lung la el. Avea fața unui om care venise să cumpere un spațiu și descoperise că intrase într-un divorț de familie fără să știe.
— Am auzit de scorpia aia, a mormăit el. Vecinul de la trei zice că și-a alergat și fostul ginere cu poliția.
Andrei a zâmbit subțire. Da, asta era Doamna Doina. Când primul soț al Alinei plecase (după doi ani de insulte și cinism la masă), ea îl acuzase de furt. Dispăruseră niște tacâmuri de argint despre care nimeni nu mai auzise până atunci. Poliția a venit, a căutat, n-a găsit nimic. Dar băiatul a fost umilit public.
— Faceți-mi un bine, a spus Andrei. Păstrați detaliile tranzacției. S-ar putea să aveți nevoie de ele.
—
Seara, Alina stătea pe balcon. Orașul Pitești vuia încet sub bloc, o ambulanță trecea pe Bulevardul Republicii, iar de la etajul șapte se vedeau luminile de la mall clipind roșu intermitent.
— Am sunat-o pe Cristi, a spus Alina fără să se întoarcă.
— Ce-a zis?
— Că noi suntem geloși. Că n-am suportat niciodată „strălucirea” ei. Și că mama a vrut doar să-mi dea o lecție pentru că l-am adus pe tine în casă.
Andrei s-a așezat pe scaunul de lângă ea. Pe balustradă era o cană de ceai, neatinsă, cu o pojghiță subțire deasupra.
— Mă doare, a spus Alina brusc. Nu ou ăla. Ci că mama nu s-a oprit niciodată să mă vadă. Nici când am luat zece pe linie, nici când am intrat la facultate, nici când am plâns după divorț. Mereu am fost „fata care nu e în stare”. Iar Cristi e „sufletul artistic”.
— Cristi e o leneșă întreținută.
— Cristi e produsul mamei. Exact cum voia ea: dependentă, drăguță, cu un partener nou în fiecare vară. Iar eu… eu am îndrăznit să fiu ok fără ea.
— Ai îndrăznit să fii fericită.
Alina a luat în sfârșit cana de ceai și a băut o înghițitură.
— Știi ce mi-a spus mama acum doi ani? Când am semnat actele pentru apartamentul ăsta? Mi-a spus: „Vezi că apartamentul e pe numele tău, dar dacă te desparți de Andrei, îl iei ți-l eu. Să nu uiți.”
Andrei s-a uitat la ea. În lumina portocalie a felinarelor, chipul Alinei era obosit, dar nu învins. Era oboseala aia care vine după ani de luptă, când știi că ai câștigat dar n-ai chef să sarbătorești.
— De mâine, a spus el, nu mai intri singură în contact cu ea. Toate discuțiile trec prin mine.
— Crezi că merge?
— O să meargă. Pentru că azi am văzut ceva: mama ta nu știe să existe fără control. Dar controlul se oprește aici.
—
Două zile mai târziu, a avut loc marea confruntare. Doamna Doina a convocat un „consiliu de familie” la ea acasă. Apartamentul din centru, mobilat greoi, cu draperii groase de catifea și miros de naftalină amestecat cu parfum franțuzesc. Pe pereți, poze cu Cristi la grădiniță, la serbări, la concursul de miss județean. Nicio poză cu Alina după vârsta de paisprezece ani.
Au venit cu toții. Cristi, întoarsă special din Grecia, bronzată și cu o rochie care costa cât chiria pe două luni. Doamna Doina, dramatică, cu o batistă în mână. Și un unchi mai în vârstă, fratele răposatului ei soț, chemat ca martor.
— Băiatule, a început unchiul, pe un ton grav, noi te-am primit în familie. Nu e frumos să faci scandal după atâția ani.
— Nu fac scandal, a răspuns Andrei liniștit. Fac ordine.
— Ordine? a izbucnit Doamna Doina. Tu distrugi familia! Pentru ce? Pentru o farfurie de sarmale?
— Pentru cincisprezece mii de euro și o viață de umilințe.
Cristi a pufnit:
— Of, Doamne, banii! Mereu banii! Sunteți atât de materialiști. Eu nu m-aș fi agățat de niște hârtii.
Andrei s-a întors spre ea.
— Tu din ce ai plătit camera de hotel în Santorini?
— A fost un cadou de la mama.
— Un cadou luat din vânzarea frauduloasă a afacerii mele. Deci, de fapt, ai stat în Grecia pe banii mei. Și acum ai venit aici să-mi spui mie că sunt materialist.
Cristi s-a făcut roșie. Unchiul a tușit înfundat. Doamna Doina a ridicat bărbia, dar mâinile îi tremurau pe batistă.
— Voi returna banii, a spus ea în cele din urmă. Dar tu o să regreți ziua în care ai intrat în familia asta.
— Am intrat în familia asta pentru Alina. Nu pentru dumneavoastră.
—
Trei săptămâni mai târziu, banii au fost returnați. Nu fără chin — Doamna Doina a vândut niște bijuterii, Cristi a trebuit să se întoarcă definitiv din Grecia și să-și caute (pentru prima oară în viață) un job. Au existat tentative de manipulare: mesaje lacrimogene la miezul nopții, amenințări cu boala, un apel dramatic la serviciul lui Andrei. N-a mers.
Pe 20 mai, Alina a găsit în cutia poștală o scrisoare. Fără timbru, deci fusese adusă personal. Pe plic scria doar „Pentru fata mea”. Înăuntru, un bilețel:
„Am greșit. Nu știu dacă poți ierta, dar vreau să încerc.”
Alina a citit de trei ori. Apoi a pus scrisoarea într-un sertar, lângă un carnetel vechi de notițe din liceu, unde mama ei îi scrisese ultima oară acum douăzeci de ani: „Să nu deranjezi la masă când vorbesc adulții.”
—
Seara, Andrei și Alina au mâncat pe balcon. Ciorbă de văcuță, pâine proaspătă de la brutăria de jos. Vântul mirosea a tei și a praf de oraș. De la etajul de deasupra se auzea o televiziune, cineva urmărea un meci de fotbal.
— Dacă se schimbă? a întrebat Alina.
— Dacă se schimbă, vedem atunci. Dar nu ne mai întoarcem la cum a fost.
Alina a dat din cap, apoi a arătat cu lingura spre o crăpătură din tencuială:
— Vezi? Trebuie să chem un zugrav. Și lustra de la hol s-a ars.
Andrei a zâmbit. Vorbeau despre crăpături și becuri arse. Despre viața lor. Mică, normală, fără drame. Fără farfurii care zboară.
În sertar, scrisoarea stătea nedeschisă complet — Alina citise doar primul rând, apoi o împăturise la loc. Poate peste o săptămână, poate peste o lună, avea să o scoată din nou. Dar nu astăzi. Astăzi era vineri, și telefonul suna: un vecin întreba dacă vor și ei să comande pizza. Și Alina a râs, un râs mic și adevărat, și a spus că da, cu multă ciupercă, te rog.
Când Andrei s-a dus să plătească pizza la ușă, a văzut pe geam o mașină care încetinea în fața blocului. Un Logan argintiu, vechi. Recunoscu numărul. A așteptat câteva secunde, cu cutia de pizza în mâini, privind cum mașina staționează o jumătate de minut. Apoi Loganul a accelerat și a dispărut pe sub castani.
Andrei a închis ușa și s-a întors în sufragerie. Alina tăia felii de roșii, iar pe masă abureau cutiile cu pizza.
— Cine era? a întrebat ea, fără să ridice privirea.
— Nimeni, a spus Andrei. Un șofer care a greșit adresa.
Și, pentru prima dată în cinci ani, Alina nu l-a contrazis. Nu pentru că ar fi crezut. Ci pentru că pizza era caldă, becul din hol tocmai fusese schimbat, iar apartamentul mirosea a tei — nu a frică, nu a reproș, nu a trecut. A liniște. Genul ăla de liniște care se construiește cărămidă cu cărămidă, an după an, când cineva, undeva, a spus în sfârșit: gata.
