Ploaia de octombrie bătea mărunt în geamul salonului de la Spitalul Județean din Timișoara. Ioana stătea pe patul de fier, cu perfuzia înfiptă în venă, și număra secundele până când asistenta venea să-i mai pună o pătură. Făcuse douăzeci și șapte de ani în urmă cu trei săptămâni, iar cadoul primit era leucemia acută – diagnosticul căzuse ca o ghilotină într-o marți dimineață, după analizele de rutină pe care le făcuse la insistențele colegei de birou.
Andrei, soțul ei, stătea pe scaunul de lângă geam și se uita la telefon. Erau căsătoriți de patru ani. Patru ani în care ea îl ținuse pe umeri când el își pierduse slujba, când maică-sa îi făcuse scandal că „s-a însurat cu o slujnică”, când afacerea lui cu piese auto fusese la un pas de faliment. Acum, când Ioana abia mai putea să se ridice din pat fără să vomite, el derula fotografii pe Instagram.
— Mâine plecăm, da? întrebă ea, încercând să-și țină vocea fermă. A treia ședință de citostatice. Doctorul a spus că e cea mai dură.
Andrei nu ridică privirea. Își frecă barba de trei zile și tuși ușor.
— Ioana… trebuie să vorbim ceva.
Afară, o ambulanță porni cu girofarurile aprinse, umplând camera de reflexii albastre.
Totul pornise cu o săptămână în urmă, când Claudia, sora lui Andrei, sunase să anunțe că a rezervat o vilă pe Coasta Amalfi. Șapte nopți, șase zile, toate mesele incluse, excursii cu barca, degustări de limoncello. Plecarea era fix peste două zile.
— E pentru ziua mea, îi spusese Claudia lui Andrei, cu boxele mașinii pe speaker când veneau de la spital. Am nevoie de fratele meu lângă mine. E o vacanță pe care n-o să mai prindem niciodată la prețul ăsta. Și cinstit vorbind, tu ai nevoie de o pauză. Arăți ca naiba.
— Dar Ioana… începuse Andrei.
— Ioana stă la spital. Are doctori, asistente, medicamente. Ce poți tu să faci mai mult decât ei? Să stai pe un scaun și să te uiți la ea cum plânge? Nu-i așa că n-ai mai văzut marea de doi ani?
Fusese scurt. Andrei nu mai replicase nimic.
În salon, Ioana îl privea cum își mușcă buza de jos – ticul lui nervos din totdeauna, pe care ea îl cunoștea mai bine decât orice.
— Pleci. Nu-i așa?
Andrei expiră puternic și lăsă telefonul pe pervaz.
— E vorba de sora mea, înțelegi? Claudia a plătit deja. Nu pot s-o dezamăgesc. Și sincer, nu mai suport mirosul ăsta de spital. Am nevoie să respir doi metri de aer curat și să uit că există boala asta.
Ioana simți cum i se golește stomacul – nu de la chimioterapie, ci de la senzația că omul din fața ei tocmai devenise un străin.
— Ai nevoie să uiți că eu exist, vrei să spui.
— Nu face chestia asta, oftă el. Nu transforma totul într-o dramă. O săptămână, atât. Când mă întorc, promit că stau cu tine la fiecare perfuzie.
Cuvintele sunau atât de ieftin, încât Ioanei îi veni să râdă. Sau să plângă. Nu mai știa.
Dimineața următoare, Andrei își făcu bagajul într-un troler de piele maro, același cu care plecaseră în luna de miere la Viena. Își luă costumul de in, ochelarii de soare Polaroid, tricourile albe pe care ea i le călcase când încă mai avea putere să stea în picioare mai mult de zece minute. O sărută pe frunte, lângă perfuzie, și spuse: „Ai grijă de tine.”
Ușa se închise cu un clic sec.
Ioana rămase singură. Opt zile. Cât dura vacanța.
Primele două zile au fost cele mai grele. Durerile osoase o făceau să se zbată în așternuturi, iar asistentele intrau și ieșeau fără s-o întrebe ceva. Mânca biscuiți secați de pe tavă și se uita pe geam la castanii desfrunziți din curtea spitalului. Telefonul suna doar cu notificări de la farmacie.
A treia zi, însă, a început să sune fără oprire.
Era sâmbătă seara, aproape de ora unsprezece. Ioana tocmai reușise să adoarmă după o oră de greață continuă. Telefonul vibra pe noptieră atât de insistent, încât asistenta de noapte băgă capul pe ușă.
Primul apel – Luminița, fosta ei colegă de la agenția imobiliară.
— Ioana, te-ai uitat la știri? Acolo unde e Andrei al tău… dezastru.
Al doilea apel – un fost client pentru care Ioana vânduse o casă anul trecut.
— Ai văzut ce s-a întâmplat pe Coasta Amalfi? Cică a plouat trei zile fără oprire și a luat-o un deal întreg la vale.
Al treilea apel – cumnata ei de la București, pe care n-o mai auzise de la Crăciun.
— Ioana, draga mea, ești singură? Andrei a sunat acasă? Pentru că la televizor arată niște imagini groaznice…
Ioana apăsă butonul telecomenzii cu degete amorțite. Televizorul prinse viață pe un canal de știri care transmitea în direct.
Imaginea era aproape ireală. Un deal întreg se prăbușise peste șoseaua de coastă. Case, mașini, palmieri – totul alunecase în mare într-o adevărată avalanșă de noroi. Hoteluri de cinci stele transformate în mormane de moloz. Oameni evacuați cu elicopterul, cu păturile alea argintii pe umeri, desculți, plângând. Reporterul vorbea precipitat despre douăzeci de răniți și pagube de milioane de euro, despre turiști care pierduseră absolut tot ce aveau, pentru că zona fusese izolată complet și nu mai funcționa nimic.
Ioana rămase cu ochii pironiți pe ecran. Recunoscu faleza aia din pozele pe care Claudia i le trimisese lui Andrei în ziua în care făcuseră rezervarea. „Uite, asta e terasa unde o să bem prosecco la apus.”
Telefonul sună din nou. De data asta, numele de pe ecran era ANDREI.
Ea lăsă să sune de cinci ori. Apoi răspunse.
— Ioana? Slavă Domnului că ai răspuns. Ascultă-mă, e teribil. Totul s-a dus. Hotelul nu mai există. Ne-au evacuat într-o sală de sport dintr-un sat de munte și nu avem nimic. Pașapoartele, banii, hainele, cardurile, tot. Claudia are un atac de panică de o oră și nu se oprește din plâns. Consulatul nu răspunde, asigurarea zice că dezastrele naturale nu intră în polița lor, iar mie mi-au rămas douăzeci de euro și un tricou ud.
Tăcere.
— Ioana, am nevoie de tine. Te rog. Dacă reușești cumva să suni la bancă să blochezi cardul de rezervă… sau să ne trimiți niște bani pe Western Union… o mie de euro, poate o mie două sute… doar cât să luăm două bilete până la Roma și de acolo avion spre casă. Te implor.
Ioana se uită la perfuzia care picura încet, ritmic, pe lângă cateter. Simțea mirosul de clor din salon și mirosul propriei frici de o lună încoace. Închise ochii o secundă.
— Andrei, spuse ea cu o voce atât de calmă încât nici ea nu și-o recunoscu. Tu ai plecat în vacanță în ziua în care eu intram la a treia cură de citostatice. M-ai pupat pe frunte ca pe o mătușă bolnavă și mi-ai spus să am grijă de mine. Ai stat trei zile pe plajă, ai mâncat fructe de mare și ai băut vin alb, iar eu am vomitat fiere într-un lighean de plastic. Acum stai într-o sală de sport dintr-un sat de munte, ud și fără bani, și mă suni pe mine.
— Nu e momentul să facem socoteli…
— Ba da. E singurul moment în care tu o să mă asculți cu adevărat. Pentru că ești disperat. Și disperarea face omul atent. Așa că fii atent: eu nu-ți trimit niciun ban.
Vocea lui Andrei se sparse într-un amestec de furie și panică.
— Ești nebună?! O să rămânem aici fără nimic! E sora mea, mă auzi? Cum poți să fii atât de…
— Cum poți tu să mă întrebi cum pot? spuse Ioana și simți cum ceva rece i se așază în piept, dar era un rece curat, eliberator. Ai lăsat-o pe nevasta-ta în spital să te duci la plimbare. Și m-ai întrebat cum pot. Asta e tot ce ai de spus.
Închise fără să mai aștepte răspunsul.
Lumina gri a dimineții următoare aduse o liniște stranie. Ploaia se oprise peste Timișoara, iar castanii din curtea spitalului își scuturau ultimele frunze galbene în bălțile de pe asfalt. Ioana se trezi fără greață, pentru prima dată după săptămâni întregi. Ceru o cafea neagră asistentei și o bău încet, la temperatura salonului, uitându-se la o vrabie care se certa cu propria reflexie în geam.
Andrei nu mai sună în acea zi. Nici în următoarea.
Află veștile pe cale ocolită, de la Luminița, care ținea legătura cu toată lumea ca un centru de comandă neoficial. Claudia și Andrei reușiseră să ajungă la Napoli după patru zile, cu un autobuz al armatei italiene. Fără bagaje, fără bani, cu haine primite de la voluntari. Împrumutaseră bani de la niște români plecați la muncă în Peninsulă, italienii de prin garajele din zona industrială, și cumpăraseră bilete de autocar până la Timișoara. Călătoria durase aproape treizeci de ore.
Când au ajuns acasă, nu mai aveau nimic. Claudia își pierduse slujba de la corporație pentru că nu anunțase absența prelungită – fusese dată afară prin e-mail chiar în timp ce stătea pe o saltea de spumă în sala de sport din munte. Andrei descoperi că afacerea lui cu piese auto, lăsată pe mâna unui asociat, intrase în insolvență. Datoriile se adunaseră ca un bulgăre de zăpadă, iar banca suna deja de două ori pe zi.
Dar cel mai grav, pentru el, nu erau banii.
Era faptul că Ioana nu mai voia să-i audă numele.
După externare, ea se mută la Oradea, la o mătușă care o crescuse când era mică – singura rudă care-i mai rămăsese. Își luă o garsonieră mică, pe strada Călărașilor, cu un balcon îngust de unde se vedeau acoperișurile vechi ale orașului. Nu voia mila nimănui. Nu voia să fie „femeia părăsită de soț în timpul chimioterapiei”. Voia doar liniște.
Analizele de la sfârșitul lunii ianuarie ieșiră curate. Doctorul oncolog, un bărbat trecut de șaizeci de ani cu ochelari groși și un halat mereu pătat de cafea, îi zâmbi în sfârșit și spuse trei cuvinte: „Remisiune completă, fetiță.”
Ioana ieși din spital cu hârtiile în geantă și se opri la prima florărie. Își cumpără un buchet mare de crini albi, fără niciun motiv anume, și merse așa pe stradă, cu florile în brațe, simțind pe față vântul rece al iernii care nu-i mai părea dușman.
În aceeași seară, pe când descărca pozele de la ultimul control, telefonul sună. Era un număr necunoscut. Ezită, apoi răspunse.
— Ioana, spuse vocea Claudiei. Subțire, nesigură, ca o ață pe punctul de a se rupe. Andrei nu știe că te sun. Voiam doar să… să spun că regret. Nu e scuză pentru ce am făcut. Și probabil nu contează acum. Dar voiam să știi.
Ioana se uită la crinii albi din vaza de pe masă, sub becul cald al veiozei. Inspiră adânc și răspunse fără grabă.
— Ai dreptate, Claudia. Nu mai contează.
Și închise. De data asta, fără furie. Doar cu senzația aceea clară, definitivă, că o ușă grea se închisese și zăvorul căzuse pentru totdeauna.
Două săptămâni mai târziu, un plic subțire ajunse pe adresa ei din Oradea. Era expediat de un cabinet de avocatură din Timișoara. Înăuntru – documentele de divorț, gata completate, așteptând doar semnătura ei.
Andrei semnase deja pe ultima pagină. Jos, sub semnătura lui tremurată, adăugase de mână un singur rând: *„Te-am pierdut și asta e cea mai mare pedeapsă.”*
Ioana luă stiloul de pe birou, își puse ochelarii și semnă fără să clipească. Apoi puse documentele la loc în plic și îl lăsă pe măsuța din hol, pregătit să-l trimită dimineață.
Se duse în balcon și trase pe umeri șalul vechi al mătușii ei. Orașul fremăta încet sub cerul plin de stele. Mirosul de fum de la sobele de prin curțile vecine plutea în aerul rece, iar undeva, la etajul de dedesubt, un copil cânta o melodie pe care ea n-o recunoștea.
Pentru prima dată după un an întreg, simți că ziua de mâine îi aparține.
