Întotdeauna am preferat locurile liniștite. Când orașul devenea prea aglomerat, eu plecam dincolo de ultimele blocuri din Cluj, pe potecile care șerpuiesc prin pădurile de pe dealurile Feleacului. Acolo, vântul printre frunze și foșnetul pământului uscat mă ajutau să respir din nou. Într-o dimineață de septembrie, am ales un drum pe care nu mai fusesem niciodată. După săptămâni fără ploaie, iarba era aproape albă, iar lumina soarelui cădea ciudat printre ramuri.
Eram singură pe potecă. Doar eu și sunetul pașilor mei pe pietriș. La un moment dat, ceva deschis la culoare mi-a atras privirea. Am crezut că e o pungă aruncată. M-am oprit, mi-am șters ochelarii de soare și m-am apropiat. Nu era nicio pungă. Un șarpe mare, de un galben-crem, stătea încolăcit anapoda între crengile uscate ale unui tufiș de păducel.
Am rămas nemișcată. Inima începuse să bată mai tare. M-am tras instinctiv înapoi, dar șarpele nu a reacționat. Părea epuizat, prins într-un mănunchi de ramuri spinoase. Se zbătea ușor, dar fiecare mișcare îl încurca și mai rău. Respirația îi era vizibilă – partea de jos a corpului i se ridica și cobora rar. Un ochi mic și întunecat s-a întors pentru o clipă spre mine.
Nu știu de ce n-am fugit. Poate pentru că părea mai degrabă o victimă decât o amenințare. Poate pentru că avea nevoie de ajutor. Am căutat pe jos o creangă lungă, suficient de solidă încât să pot mișca ramurile fără să pun mâna. Am găsit una de alun, căzută de curând. Încet, am început să eliberez corpul șarpelui. Fiecare mișcare era calculată. Dacă trăgeam prea tare, aș fi putut să-l rănesc. Dacă mă grăbeam, l-aș fi speriat și mai tare.
După câteva minute lungi, am reușit. Am ridicat ultima creangă care îi traversa mijlocul. Șarpele s-a desprins brusc și a alunecat pe pământul cald. A rămas acolo, nemișcat, întins la soare. M-am dat un pas înapoi și am zâmbit. „Gata, ești liber”, am șoptit. Mă așteptam să dispară în primul tufiș.
Atunci s-a întâmplat. Șarpele și-a ridicat încet capul și s-a întors direct spre mine. N-a ezitat, n-a privit în altă parte. Ochii lui mici și ficși m-au țintuit. Degetele mi s-au strâns pe creanga pe care încă o țineam. Respirația mi s-a oprit în gât. Am vrut să fac un pas înapoi, dar picioarele nu m-au ascultat. Era ca și cum fiecare mușchi intrase într-o stare de alertă totală.
Șarpele a început să se târască lin, fără zgomot. Se apropia. Nu brusc, nu amenințător, ci cu o încetineală care mă făcea să număr fiecare bătaie a inimii. Am strâns din dinți și am închis ochii pentru o fracțiune de secundă. Când i-am deschis, era la jumătate de metru. Puteam să văd solzii netezi cum reflectau lumina dimineții. În mintea mea au început să se deruleze toate poveștile cu mușcături și venin. „Asta e”, mi-am spus. „Acum se întâmplă.”
Șarpele a ajuns lângă piciorul meu. Simțeam că leșin dacă inspir prea adânc. Încă un centimetru, apoi altul. Corpul lui a alunecat ușor pe lângă gleznă, aproape fără s-o atingă. Am rămas stană de piatră, cu privirea fixată în pământ. Nu mai auzeam nimic, nici păsările, nici vântul. Doar respirația mea sacadată.
Și atunci, exact când credeam că o ia pe lângă mine, șarpele s-a oprit. Și-a ridicat ușor capul, mult mai sus decât mă așteptam. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Capul i se legăna ușor. Era la doar câțiva centimetri de genunchiul meu. Fără să vreau, am făcut un pas mic în spate, dar m-am dezechilibrat și am căzut într-un genunchi. Pământul era tare. Șarpele nu s-a oprit. A continuat să se apropie, lin, până când i-am simțit solzii reci pe obrazul drept.
Inima mi s-a oprit pentru o clipă. Efectiv, am simțit cum lumea îngheață. Obrazul meu era ud de transpirație, iar atingerea solzilor a fost ca o picătură de apă rece. Șarpele și-a ținut capul acolo, pe pielea mea, câteva secunde. Nu și-a scos limba, nu a făcut nicio mișcare bruscă. Părea că îmi ascultă pulsul. Eu nu mai respiram. Tot corpul îmi tremura, dar nu am îndrăznit să mă mișc.
A trecut poate jumătate de minut. Șarpele a coborât ușor capul, s-a uitat la mine pentru ultima oară, apoi s-a întors grațios și a alunecat spre tufișuri. Frunzele s-au mișcat ușor în urma lui, apoi totul a revenit la liniște.
Am rămas în genunchi pe pământ. Mâinile îmi tremurau atât de tare că abia am reușit să pun creanga jos. Am atins obrazul cu vârful degetelor. Era cald, dar nu din cauza soarelui. Am râs nervos, fără să scot niciun sunet. Nu-mi venea să cred că tocmai trăisem așa ceva. Am stat acolo, pe potecă, minute în șir. Lumină, crengi, pământ – totul era la fel ca înainte. Dar eu mă simțeam de parcă aș fi căzut dintr-un vis.
În cele din urmă, m-am ridicat. Am mai aruncat o privire spre tufiș, dar șarpele dispăruse complet. Am pornit spre casă pe același drum, dar cu pași mult mai rari. Când am ajuns în oraș, m-a izbit zgomotul – claxoane, tramvaie, oameni grăbiți. Mi se părea că toate astea se întâmplă pe un alt strat al realității.
Multă vreme n-am spus nimănui. Mi-era teamă că o să râdă de mine sau că o să creadă că exagerez. După vreo săptămână, am invitat-o pe Andreea la o cafea. Ea e biolog, pasionată de reptile. I-am povestit tot, cu voce scăzută, așteptând o reacție de neîncredere.
Andreea m-a ascultat fără să mă întrerupă. Când am terminat, a zâmbit ușor. „Ioana”, mi-a spus, „șerpii nu atacă din senin. Dacă a venit spre tine după ce l-ai eliberat, înseamnă că te-a perceput ca pe ceva familiar, ca pe o prezență care nu mai reprezenta un pericol. Probabil voia doar să înțeleagă ce ești.” Am ridicat din sprâncene. „Deci m-a studiat?” Andreea a încuviințat. „Sunt mult mai curioși decât credem. Poate, în felul lui, chiar îți mulțumea.”
Am lăsat cuvintele ei să se așeze. Nu mai era vorba de frică, ci de o întâlnire rară, de o clipă în care două lumi complet diferite s-au intersectat fără violență.
Acum, la câțiva ani distanță, mă întorc din când în când pe aceleași poteci. Nu mai caut șarpele și nici nu aștept să se repete momentul. Dar de fiecare dată când lumina toamnei cade pieziș printre copaci, îmi amintesc de atingerea aceea rece pe obraz. Și îmi dau seama că eram atât de sigură că urmează pericolul, încât aproape ratasem miracolul. Frica fusese doar o poveste pe care mintea mea o construise dinainte. Viața, însă, avusese un scenariu cu totul diferit – unul blând, tăcut și plin de uimire.
