Elena a simțit că ceva nu e în regulă din clipa în care Bogdan a oprit motorul și a privit spre casa de vacanță ca și cum ar fi numărat secundele până când poate pleca. Pufi, motanul lor de cinci ani, dormea pe bancheta din spate, învelit într-un prosop vechi de baie care încă mirosea a clor de la ultima spălare. Afară era un octombrie umed, iar curtea din satul de lângă Târgu Mureș era plină de frunze de nuc căzute peste noapte.
— Îl lăsăm aici? a întrebat Elena, cu o voce prea calmă pentru stomacul care i se strângea.
— E motan, nu copil. Se descurcă el până venim sâmbăta viitoare, a răspuns Bogdan, fără să o privească.
În primele ore, Elena a aranjat totul pe verandă: un bol cu apă, mâncarea preferată a lui Pufi și o cutie de carton căptușită cu o bluză veche de lână. Motanul a adulmecat pragul, a intrat sub tufa de liliac de lângă gard și nu a mai ieșit până după-amiază. Ea a crezut că se obișnuiește, dar în fundul minții îi stătea imaginea soțului ei verificându-și telefonul de patru ori înainte de a intra în mașină, de parcă se aștepta la un mesaj care nu trebuia să apară în fața ei.
Bogdan a insistat să se întoarcă în oraș în aceeași seară, deși inițial plănuiseră să rămână până duminică. Avea brusc o ședință luni dimineață, un detaliu care nu se potrivea cu obiceiurile lui de contabil care nu lucra niciodată în prima zi a săptămânii. Elena nu a comentat, dar în timp ce împăturea prosopul în care fusese Pufi, a găsit în buzunarul lateral al genții lui un bon fiscal îndoit. Două ciocolate calde mari, cumpărate într-o benzinărie de pe drumul spre Miercurea Ciuc, cu o seară înainte ca ei să plece împreună. Pe bon, ora 20:17. În seara aceea, Bogdan o sunase să-i spună că întârzie la birou. L-a împăturit la loc fără să spună nimic și l-a pus în buzunarul propriu, așa cum strângi indicii într-un dosar care se umple singur, fără grabă.
La plecare, Pufi nu a venit când l-a chemat. Era sub veranda casei vecine, cea cu numărul șase, unde de o lună stătea temporar o femeie — așa îi spusese doamna Florica, bătrâna de peste drum. Elena a aruncat o privire peste gard și a văzut un ghiveci cu mușcate proaspăt udate, un lucru pe care fosta proprietară, o bătrână mutată la oraș, nu l-ar fi făcut niciodată. Bogdan a claxonat scurt. Ea s-a urcat în mașină, iar pe drumul înapoi el a vorbit neîncetat despre cum motanii se adaptează ușor, cum sunt animale independente, cum la țară oricum e mai bine pentru el. Elena privea cablurile de telefonie cum trec pe lângă geam și își repeta în gând numărul casei: șase.
În acea noapte, după ce Bogdan a adormit, ea a intrat în aplicația bancară de pe telefonul lui, pe care îl lăsa mereu lângă pernă, și a căutat tranzacțiile. Nu știa exact ce caută, dar când a văzut o plată de 180 de lei la o florărie din centru, făcută cu două zile în urmă, a închis ochii și a respirat adânc. Nu primise flori de la el de luni de zile. A doua zi, a sunat-o pe doamna Florica sub pretextul că a uitat o oală pe gard și a întrebat-o, pe un ton neutru, dacă nu cumva vecina de la șase i-a văzut motanul. Răspunsul a venit repede, cu o veselie care o făcu pe Elena să strângă telefonul până i s-au albit degetele.
— Păi stă la mine acasă, draga mea! a spus bătrâna. A intrat peste gard la domnișoara aceea tânără, Cristina cred că o cheamă, și se pare că îi place acolo. Vine des cu un domn, un tip înalt cu o mașină argintie, fix ca a soțului dumneavoastră, să știți! Doar că el nu intră pe poartă, lasă mașina după colț.
Elena a așteptat până sâmbătă fără să-și schimbe comportamentul: i-a făcut micul dejun lui Bogdan, a vorbit despre vreme și despre faptul că ar trebui să vândă casa de vacanță dacă Pufi nu se mai întoarce. El a fost de acord, prea repede. În dimineața zilei de sâmbătă, când Bogdan a plecat la sală, ea a luat cheile de la mașina lui personală, un Logan albastru pe care el îl folosea doar pentru drumurile lungi, și a condus singură spre sat.
Când a ajuns, Pufi stătea pe scaunul de răchită de pe veranda casei cu numărul șase, lângă o femeie cu părul prins într-un coc moale, care citea o revistă. Motanul a recunoscut-o imediat pe Elena și a sărit jos, frecându-se de gleznele ei exact ca în fiecare dimineață acasă. Femeia a ridicat privirea, iar zâmbetul i s-a stins când și-a dat seama cine stătea la poartă. Nu a spus nimic, doar a lăsat revista pe masă și a intrat în casă, trăgând ușa după ea. Elena l-a luat pe Pufi în brațe, l-a învelit într-o pătură pe care o adusese special, una veche, cadrilată, care fusese a bunicii ei, și l-a pus pe scaunul din față. Motanul a început să toarcă imediat, de parcă toată aventura asta nu fusese decât o greșeală minoră în calendarul lui.
Pe drumul înapoi, Elena s-a oprit la un notariat din Târgu Mureș unde avea programare făcută cu o săptămână înainte. A semnat actele de separare a bunurilor și cererea de divorț cu aceeași mână cu care ținuse mai devreme pătura motanului. Doamna notar, o femeie cu ochelari subțiri și un stilou argintiu, nu a întrebat de motive, doar a completat rubricile cu o eficiență care i s-a părut Elenei mai reconfortantă decât orice îmbrățișare.
Când a ajuns acasă, Bogdan era în living, aruncând haine într-o geantă sport. Ridicase capul când a văzut-o, dar privirea i-a alunecat imediat pe motanul din brațele ei. Pufi a sărit jos, s-a dus la bucătărie și a început să bea apă din bolul lui vechi, pe care Elena îl pusese la loc în acea dimineață.
— Ai plecat fără să spui nimic, a spus el, cu acea voce joasă care pe ea o enerva cel mai tare.
— Tu ai plecat fără el de trei ori, i-a răspuns Elena. Ultima dată, cu o zi înainte să-l ducem acolo.
Ea a pus pe masă copia bonului cu cele două ciocolate calde, lângă o poză pe care o făcuse ieri, când a trecut pe lângă florărie și l-a văzut pe Bogdan alegând un buchet de crini albi. Nu a pus poza lângă bon, a lăsat-o doar în geantă, pentru ea. Nu avea nevoie de mai multe probe pentru un proces care deja se terminase în mintea ei.
Bogdan s-a așezat pe canapea, apoi s-a ridicat, apoi s-a așezat din nou. A încercat să spună că totul e o neînțelegere, că Cristina era doar o prietenă care avea nevoie de ajutor cu renovarea casei, că motanul a trecut gardul din greșeală și el a încercat să îl aducă înapoi. Fiecare propoziție suna ca o piesă de puzzle care nu se potrivește în imaginea de ansamblu. Elena l-a privit cum își caută cuvintele, cum se împiedică în propriile minciuni, și a simțit pentru prima dată nu tristețe, ci o ușurare ciudată, ca atunci când termini de citit o carte care ți-a tot promis un final, iar tu ți-ai dat seama că nu-ți mai doreai să o termini împreună cu personajele.
— Documentele pentru divorț sunt deja la tribunal. Casa de vacanță rămâne la mine, că ai semnat actele de separare fără să le citești acum doi ani, când am cumpărat-o pe numele meu, i-a spus ea pe un ton plictisit, în timp ce deschidea geamul din bucătărie.
Bogdan a rămas cu gura deschisă, ținând în mână o șosetă pe care tocmai o scosese din dulap. Pufi a sărit pe pervaz, s-a întins cât era el de lung și a închis ochii, bucurându-se de curentul de aer care mirosea a ploaie și a frunze ude.
Au trecut câteva săptămâni. Elena s-a mutat într-o garsonieră mică, dar luminoasă, pe o stradă liniștită din cartierul Plopilor. A luat cu ea doar pătura cadrilată, un scaun de răchită găsit la piața de vechituri și toate jucăriile lui Pufi. Bogdan a sunat de câteva ori, a lăsat mesaje lungi în care încerca să rescrie trecutul, să-l facă mai puțin rușinos, mai puțin definitiv. Ea nu le-a ascultat până la capăt. Într-o seară, când telefonul i-a vibrat din nou cu numele lui, Pufi a sărit pe masă și a atins ecranul cu lăbuța, respingând apelul fără să vrea. Sau poate că a vrut, pentru că apoi s-a ghemuit pe genunchii ei și a început să toarcă atât de tare încât zgomotul a acoperit orice alt sunet din cameră, inclusiv notificarea de la tribunal care anunța primul termen de judecată.
Elena a privit motanul adormit, cu blana lui cenușie mișcându-se ritmic, și a deschis fereastra. Afară, strada era udă după o ploaie de noiembrie, iar luminile de la intrarea blocului se reflectau în bălți ca niște monede aruncate pe asfalt.
