Apărătorul

Andrei stătea ghemuit lângă banca din spatele școlii, cu spatele lipit de coaja aspră a unui castan bătrân. Frunzele îngălbenite cădeau una câte una peste ghiozdanul azvârlit pe caldarâm, din care se revărsau caietele cu coperți mototolite. Își șterse furiș obrajii umezi cu mâneca bluzei, încercând să-și tragă sufletul printre suspine. Grăsanul. Tocilarul. Patru ochi. Cuvintele astea îl urmăreau peste tot, aruncate peste umăr de băieții din clasă, însoțite de ghionturi care lăsau vânătăi pe coaste. Caietul de biologie zăcea deschis lângă o baltă de noroi, iar foile lui îngrijit scrise, pline de notițe și scheme colorate, se pătau acum de apă murdară. Andrei nu pricepea ce le făcuse. Sau poate că pricepea — era altfel. Punea prea multe întrebări la ore, ridica mâna când nimeni nu știa răspunsul, iar în recreații prefera să citească decât să alerge după o minge. Asta era toată vina lui.

Își înăbuși un nou suspin și închise ochii strâns, atât de strâns încât văzu pete colorate dansându-i pe pleoape. Uneori își dorea să nu se mai trezească a doua zi. Să dispară pur și simplu, așa cum dispăreau păsările toamna de pe cerul Brașovului. Dar mama și tata… ei ar fi plâns. Și-ar fi făcut griji. Tata, care îl învățase să lege primul nod marinăresc în vacanța de la mare, și mama, care îi punea sandvișuri cu brânză în fiecare dimineață și-i șoptea „să fii cuminte” înainte să plece spre poarta școlii.

Un lătrat ascuțit spintecă aerul rece al după-amiezii. Andrei deschise ochii și văzu o pată neagră mișcându-se fulgerător printre copacii din curtea pustie. Un câine mare, cu blana neagră ca păcura și pete maronii pe burtă și pe labe, se opri brusc în fața lui. Din botul lui atârna, strâns între colți, caietul de biografie salvat din baltă.

— Ham! — lătră scurt câinele, lăsând caietul ud pe genunchii băiatului.

Andrei rămase încremenit, cu mâna suspendată în aer. Câinele nu părea agresiv. Din contră, ochii lui căprui, adânci ca două măsline coapte, îl priveau cu o curiozitate blândă. Pe urechea stângă atârna o plăcuță galbenă de plastic, identică cu cele pe care le văzuse la maidanezii din adăpostul de la marginea orașului, acolo unde merseseră cu școala într-o excursie.

— Tu… tu mă aperi? șopti Andrei, întinzând încet mâna.

Câinele își înclină capul într-o parte, ca și cum ar fi cântărit întrebarea, apoi își lipi botul ud de palma băiatului. Un gest atât de simplu, dar care făcu pielea de pe brațele lui Andrei să se înfioare. Adună ghiozdanul împreună cu noul lui prieten — băiatul ștergând noroiul de pe coperți cu frunze uscate, câinele aducându-i în gură creioanele împrăștiate. Până să ajungă acasă, la blocul cu zece etaje din Tractorul, Andrei chicotea deja la fiecare săritură pe care o făcea câinele după un băț. Se opriră pe treptele de la intrare, iar băiatul îl mângâie minute în șir pe capul mare, simțind cum blana aspră îi trece printre degete. Aerul rece de octombrie, încărcat de fumul frunzelor arse pe marginea trotuarelor, mirosea deodată altfel. Mirosea a siguranță.

Acasă, părinții nici n-au vrut să audă. Mama îl mustră pentru caietele murdare și-l amenință că-l lasă fără banii de mâncare la școală, iar tata clătină din cap fără să ridice privirea din ziarul de seară.

— Un câine vagabond? Ai înnebunit, Andrei? Mai avem și pisica acasă, unde să-l ținem? Cu ce să-l hrănim?

Andrei tăcu. Își strânse ghiozdanul la piept, simțind mirosul de mici și pâine prăjită impregnat în material — rămășițele pachetului pe care i-l împărțise câinelui în acea după-amiază, lângă banca din parc. Nu mai spuse nimic. Învățase că unele lucruri e mai bine să le păstrezi doar pentru tine, ca pe o comoară ascunsă sub pernă.

Săptămânile care urmară schimbară totul. Băieții din clasă începură să-l ocolească pe Andrei, mai ales după ce câinele cel mare și negru îl escortă până la poarta școlii în fiecare dimineață și îl aștepta cuminte la ora prânzului, cu botul sprijinit pe labele din față. Ghiozdanul rămânea curat, caietele nu mai dispăreau misterios în pauze, iar notele de zece din carnet își recăpătară forma rotundă și clară, fără tăieturi de pix furios. Andrei începu chiar să se cațere pe bara fixă din curtea școlii, sub lătratul încurajator al prietenului său, și într-o zi reuși să facă două tracțiuni complete. Două! Palmele îi ardeau și genunchii îi erau juliți, dar râdea cu toată gura, iar câinele sărea în jurul lui, dând din coadă ca o elice.

Mama fu prima care observă. Nu hainele mai curate și nici sandwich-urile care dispăreau misterios din frigider în fiecare seară, nu. Într-o dimineață, pe când îi turna lapte în cana cu Superman, își dădu seama că Andrei parcă crescuse. Nu cu centimetri, ci altfel. Avea umerii mai drepți, privirea mai senină, iar obrajii lui dolofani, mereu îmbujorați, păreau mai subțiri. În seara aceea, mama stătu de vorbă cu tata în bucătărie, șoptind pe sub aburul ceainicului. A doua zi, se prefăcu că doarme și-l urmări pe Andrei cum strecoară în ghiozdan o bucată întreagă de salam de Sibiu și o altă felie de pâine. Inima i se strânse, dar nu spuse nimic. Se gândi să-și ia o zi liberă, să vină pe furiș la școală, să vadă cu ochii ei ce se întâmplă. Dar n-a mai apucat.

În după-amiaza aceea, Andrei și câinele se întorceau pe aleea mărginită de castani, la mică distanță de trecerea de pietoni de lângă supermarket. Băiatul azvârli un băț, iar câinele țâșni ca o săgeată, prinzându-l din aer cu o agilitate care-l făcu pe Andrei să aplaude. Încă o aruncare. Încă o săritură. La a cincea, în timp ce câinele se rotea în aer, un scârțâit ascuțit de frâne sfâșie liniștea străzii. Un microbuz de marfă, lăsat pe liber la vale, venea direct spre Andrei, care încremenise pe carosabil. Câinele văzu totul înaintea lui. Cu o zvâcnire violentă, se răsuci și-și izbi cu toată forța stăpânul în piept, azvârlindu-l pe trotuar, chiar în clipa în care bara metalică a microbuzului îi lovi coastele cu un sunet surd.

— Negru! Nu! strigă Andrei, târându-se în genunchi pe asfaltul rece.

Câinele scheuna încet, cu capul mare sprijinit pe labele mototolite, iar din bot i se prelingea un firicel de sânge care păta frunzele moarte de pe jos. Bățul cu care se jucaseră zăcea lângă el, roșu de sânge. Șoferul microbuzului, un bărbat trecut de patruzeci de ani, cu mâinile tremurânde, sări din cabină și încercă să-l ajute pe Andrei să ridice câinele. Dar băiatul nu voia să-l cedeze.

— Lăsați-mă! singur! Eu îl car! plânse Andrei, încercând să cuprindă cu brațele lui subțiri trupul greoi al animalului.

Bărbatul, cu fața palidă de groază, îi urcă pe amândoi în mașină și o luă în viteză spre cea mai apropiată clinică veterinară. O oră mai târziu, părinții lui Andrei dădură buzna pe ușa sălii de așteptare. Mama îl apucă pe băiat de umeri, pipăindu-l frenetic să vadă dacă e rănit, în timp ce tata asculta îngrozit explicațiile șoferului, care își frângea mâinile și repeta obsesiv „am încercat să frânez, n-am mai putut, a sărit câinele în față”.

Prin geamul mat al sălii de operație, Andrei vedea umbrele medicilor aplecați asupra unei mese metalice. Își scoase din ghiozdan telefonul și-l puse pe tejgheaua rece a recepției, lângă o mână de bancnote mototolite și câțiva lei mărunți.

— Luați telefonul, vă rog! bolborosi el către asistenta care tocmai ieșise pe hol. Mai am și o consolă acasă, și o bicicletă nouă, portocalie. Jur că vi le aduc! Și mai am bani în pușculiță, i-am strâns pentru o cușcă, că vine iarna și lui Negru o să-i fie frig…

Se opri să-și tragă sufletul, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.

— Săptămâna viitoare e olimpiada de matematică. Eu nu voiam să mă duc, urăsc matematica. Dar premiul întâi e cinci sute de lei. O să-i câștig, promit! Numai salvați-l, vă rog…

Mama îl cuprinse pe Andrei în brațe, strângându-l la piept cu putere. Își ridică ochii umezi spre tata, care stătea rezemat de perete și își mușca buza de jos, clipind des.

— Gata, puiule, gata, șopti mama, sărutându-i creștetul blond și zburlit. N-o să vindem nimic. Bicicleta o să-ți trebuiască, că altfel cum o să te ții după el când o să se facă bine? E un câine rapid, ai văzut și tu. Iar banii din pușculiță o să-i păstrăm pentru un tort mare și un ham nou, unul roșu, cu numele lui scris pe el. Iar cușca… ce să facem noi cu o cușcă într-un apartament la etajul opt? O să-i luăm un pat moale, pufos, direct în camera ta. Să doarmă lângă tine.

Se întoarse către asistentă, zâmbind printre lacrimi.

— Plăcuța aia galbenă de pe ureche… se poate scoate, nu? E o greșeală.

După o oră care păru un secol, medicul ieși din sală, ștergându-și fruntea cu mâneca halatului verde.

— Operația a decurs bine. A avut noroc, coastele au absorbit mare parte din impact. Dar are nevoie de liniște, de îngrijire, nicidecum de stat afară, în frig.

— Nu mai stă afară, spuse tata cu o voce hotărâtă, pe care Andrei n-o mai auzise până atunci. Se mută la noi acasă. Definitiv.

O jumătate de oră mai târziu, Andrei stătea pe un scaun din holul clinicii, cu plăcuța galbenă purtând numărul 267 strânsă în pumn. Prin geam, de pe masa de recuperare, cu abdomenul bandajat strâns dar cu coada bătând ritmic sub pătura subțire, câinele îl privea. Ochii lui căprui, adânci și calzi, spuneau totul fără cuvinte. Nu mai era un maidanez cu plăcuță la ureche. Era câinele lui Andrei. Negru. Prietenul care îl scosese dintre frunzele moarte, lângă castanul bătrân din spatele școlii, și îi arătase cum miroase aerul când nu-ți mai este frică.