Am știut că e o problemă gravă în secunda în care am văzut numele Cameliei pe ecran la ora unsprezece noaptea. Soră-mea nu sună niciodată la ora aia. Ea se culcă devreme, cu ceaiuri și filtre de somn, pentru că viața ei de mamă a doi copii e „epuizantă”. Eu, în schimb, tocmai terminasem tura de noapte la căminul de bătrâni din Timișoara. Îmi scosesem uniforma care mirosea a dezinfectant și abia apucasem să îmi pun o cafea rece în față.
— Livia, ascultă-mă, te rog, nu închide, știu că e târziu… — vocea ei tremura atât de tare că am pus ceașca jos fără să mai beau.
Am auzit-o trăgând aer printre dinți, ca atunci când era mică și își jupuia genunchii pe asfaltul din spatele blocului.
— E Răzvan. Doctorul zice că trebuie operat de urgență. Am nevoie de nouă mii de euro, altfel îl trec pe lista de așteptare și durează luni întregi. Livia, nu avem de unde să scoatem banii ăștia. Tu știi cum stăm, după ce Marcel a rămas fără jumătate de normă.
Nouă mii de euro. Aproape toți banii mei puși deoparte în șase ani de muncă. Strânsesem doisprezece mii. Îmi promisesem că anul ăsta îmi schimb mașina, că vechiul Matiz din 2006 tușea a fum la fiecare semafor. Îmi promisesem și un concediu la munte, poate la o pensiune cu aer curat, fără miros de bătrânețe și mâncare pasată.
— La ce spital l-ați dus? — am întrebat, încercând să îmi păstrez vocea calmă.
— La privat. La MedLife. Acolo face operația, dar trebuie plătită integral înainte.
Am simțit un junghi în stomac, dar în cască era sora mea mai mică. Fata care îmi mânca fursecurile pe ascuns când eram adolescente, care mă suna plângând când lua note proaste, care îmi aducea flori de câmp de fiecare dată când venea în vizită.
— Bine. Îți transfer dimineață, când ajung acasă.
— Ești îngerul meu păzitor. Îți jur că îți dau înapoi până la Crăciun.
Am deschis aplicația băncii la șapte dimineața, cu ochii umflați de nesomn. Am scris la descrierea transferului: „pentru Răzvan, operație urgentă”. Mi-au tremurat degetele când am apăsat butonul de confirmare, dar mi-am spus că un copil de șase ani nu are nicio vină.
Următoarele săptămâni, Camelia a fost evazivă. La telefon răspundea scurt, ca și cum ar fi vorbit cu o cunoștință enervantă. „Răzvan e mai bine, nu-ți face griji.” Apoi nici atât. Mesaje cu două cuvinte, „revint eu”, „sunt ocupată”, „copiii țipă”. Am început să am un gust amar în gură, dar mi-am interzis să fiu suspicioasă. Doar eram sora mai mare, cea rațională, cea care nu face crize.
Sâmbăta următoare, pe la mijlocul lui septembrie, am fost invitată la ziua mamei. Masa era plină de sarmale, cozonac și vin fiert, exact cum știa mama să facă. Fratele meu, Sandu, venise cu nevasta și copiii, iar atmosfera era zgomotoasă și caldă, așa cum e la noi în familie când toată lumea se adună după luni de zile.
— Ați văzut ce bine arată Camelia? — a întrebat brusc cumnata mea, răsfoind ceva pe telefon. — Ia uite, pozele astea sunt de vis.
A întins telefonul spre mine cu un zâmbet larg. Pe ecran, Camelia stătea pe o terasă albă, cu marea în spate. Purta o rochie vaporoasă, iar lângă ea, Răzvan construia un castel din nisip pe o plajă cu palmieri. În mână, sora mea ținea un cocktail roz, cu umbreluță. Sub poză scria: „Santorini. O săptămână de relaxare binemeritată.”
Mâinile au început să îmi tremure atât de tare, încât am pus paharul pe masă de teamă să nu-l scap.
— Relaxare? — am întrebat, cu o voce care nu părea a mea.
— Păi da, au plecat în Grecia. Au prins o ofertă senzațională la un resort de lux. Zicea Camelia că aveau mare nevoie să se deconecteze după stresul cu problemele de sănătate ale băiatului.
Am simțit cum mi se golește capul de sânge. M-am uitat la mama, care își freca nervoasă șervețelul între degete.
— Camelia mi-a cerut nouă mii de euro acum trei săptămâni. Pentru operația lui Răzvan. I-am dat toți banii mei.
S-a făcut liniște la masă. Sandu s-a uitat în farfurie, cumnata mea a început să butoneze telefonul ca și cum nu ar fi auzit nimic. Mama a oftat adânc și și-a pus mâinile în poală.
— Poate au făcut și operația, și concediul. Nu poți să știi tu exact cum au gestionat banii. Poate operația a fost mai ieftină decât credeau.
— Pe plajă? Cu cocktail? Copilul operat de urgență acum trei săptămâni fuge acum pe nisip? Ți se pare normal, mamă?
— Nu țipa la mine, Livia. Nu eu ți-am cerut banii.
— Dar nici nu m-ai întrebat vreodată dacă eu am ce mânca.
Am plecat de acolo fără să iau măcar o felie de cozonac. Pe scări, mi-am mușcat pumnul să nu urlu. Mă simțeam exact ca atunci când aveam doisprezece ani și tata îmi spunea că nu pot să merg în excursie cu școala pentru că trebuie să rămân acasă să am grijă de Camelia. Aceeași senzație că viața mea valorează mai puțin.
În aceeași seară am sunat-o. Mi-a răspuns după cinci apeluri, pe fundal se auzeau râsete și muzică grecească.
— Spune-mi doar atât: Răzvan a fost operat sau nu?
— Livia, nu mai fi obsedată de bani. Da, am fost la consultație, dar doctorul a zis că se poate amâna. Și noi aveam deja rezervarea făcută de anul trecut, nu puteam să o anulăm așa, fără motiv…
— Amâna? Tu mi-ai spus că e urgență! Mi-ai spus că moare dacă nu face operația imediat!
S-a lăsat o tăcere grea, în care am auzit doar clinchetul paharelor din depărtare.
— Exagerezi. Nu am spus niciodată că moare. Doar că e nevoie de bani. Și oricum, ți-i dăm înapoi. Nu e ca și cum ai fi rămas pe drumuri.
— Ba exact așa e, Camelia. Am rămas cu două sute de lei în cont până la salariu. Mi-ai luat toți banii. Toți.
— Bine, Livia, dacă vrei să ne certăm acum, în mijlocul vacanței, înseamnă că ai o problemă cu tine, nu cu mine. Îți dai seama cât de penibil e să suni să ceri socoteală pentru o sumă pe care oricum ți-o returnăm?
A doua zi, mama m-a sunat indignată. „Ai stricat atmosfera la ziua mea. Nu se face așa ceva. Camelia e sora ta, are doi copii, tu ești singură, n-ai obligații.”
Sandu mi-a scris un mesaj searbăd: „Te-ai comportat urât. Data viitoare vorbește frumos, nu ca la colț de stradă.”
Camelia mi-a trimis un mesaj lung în aceeași seară. Două rânduri de scuze vagi și trei paragrafe despre câte am făcut eu pentru copiii ei de-a lungul anilor, cât de mult mă iubesc ei și cum n-ar suporta să creadă că nu mai vreau să fiu mătușa lor preferată. Mi-a trimis și o poză cu Răzvan desenând un curcubeu, cu mesajul: „Uite, te așteaptă să vii să îl vezi.”
Am stat cu telefonul în mână aproape o oră înainte să îi răspund.
„Pe Răzvan și pe Maria îi iubesc și o să fiu mereu acolo pentru ei. Dar nu o să mai plătesc niciodată pentru deciziile voastre. Nu mai am bani de împrumutat. Vă rog să respectați asta.”
După ce am trimis mesajul, mi-am luat poșeta și am ieșit pe ușă. M-am dus la un salon auto și am văzut o Dacia Duster din 2020, roșie, cu scaune încălzite și trapa. Am plătit jumătate din preț cu ce mai aveam în cont și am făcut credit pentru restul. Exact aceeași sumă pe care o dădusem Cameliei.
Când am ieșit pe poarta dealerului cu mașina nouă, mi-am dat seama că e prima dată în viața mea când nu mă simt vinovată că am făcut ceva pentru mine.
Camelia încă nu mi-a dat toți banii. Îmi trimite câte cinci sute de lei la două-trei luni, doar după ce insist. Mama îmi spune la fiecare telefon „mai lasă și tu, pentru liniștea familiei”. Dar eu știu deja prețul liniștii ăsteia. Nouă mii de euro și douăzeci de ani în care am crezut că e normal să fiu portofelul de rezervă al tuturor.
Săptămâna trecută, Camelia m-a sunat din nou. Vocea tremurândă, același oftat printre dinți. „Livia, am o problemă… e vorba de grădinița Mariei, s-au scumpit taxele…”
M-am uitat la cheile mașinii de pe masă, la ochelarii noi pe care mi-i cumpărasem de la lunetist, la frigiderul plin pentru prima dată după luni de zile. Și am râs. Un râs ușor, deloc nervos.
— Camelia, nu mai am bani. Cheltuiesc tot pe mine.
Am închis înainte să apuce să răspundă. Și am plecat la o plimbare pe Bega, cu trapa deschisă și muzica dată tare.
