Nimeni din blocul nostru din Pitești nu înțelegea de ce inginerul Voicu, un om cu o firmă de construcții prosperă, stătea cu un câine care semăna mai degrabă a fantomă. Azor, un ciobănesc carpatin imens, cu blană neagră și ochi galbeni, fusese luat de la o fermă. Un pui chinuit, legat cu lanțul în copilărie și pocnit cu o coadă de mătură pentru orice mișcare greșită. Când a ajuns în apartamentul spațios de pe Strada Teilor, el nu știa ce e aia jucărie, nu știa ce e aia mângâiere.
Reacția lui la orice zgomot brusc era să se facă mic și să se bage sub masa masivă de stejar din sufragerie. Aspiratorul, soneria, un tir care trecea pe bulevard — orice îl transforma într-o statuie tremurândă. Singura plăcere a lui Azor era să doarmă sub masa aia, cu botul între labe, prefăcându-se că nu există.
Fiica familiei, Mara, era cea care suferea cel mai mult. La paisprezece ani, își dorea un câine care să alerge cu ea prin parc, nu un animal care să se pișe pe el de frică dacă vedea o pisică pe geam. Scotea și ea câinele afară, noaptea, pe la unu noaptea, când nu era nimeni pe stradă. Alerga cu el prin parcarea pustie, trăgând de o lesă care vibra continuu de la tremuratul câinelui.
Soțul doamnei Voicu, domnul Voicu, a decis într-o seară că animalul are nevoie de un exemplu. Un mentor. A plecat cu mașina, un Audi negru lucios, și s-a întors cu un pisoi gri, murdar, cules dintr-o stație de autobuz. Un ghemotoc de blană cu urechi prea mari, care a intrat în casă de parcă era stăpânul locului.
— Îl numim Tomescu, a spus domnul Voicu. Tomi, pe scurt. Un motan de stradă, fără frică.
Planul părea genial. Un motan bătăios, obișnuit să-și caute singur mâncarea și să se lupte cu alți câini, urma să-i arate lui Azor că lumea nu e un coșmar. În primele ore, Tomi chiar a inspectat apartamentul, a mâncat din castronul uriașului, apoi s-a apropiat să miroasă botul negru al lui Azor.
Și Azor a făcut ceva neașteptat. Nu a mârâit, nu s-a dat înapoi. Doar s-a uitat fix la pisoi. O privire lungă, ca o transmisie tăcută de informații. Poate un avertisment ancestral, poate o descriere a tuturor monștrilor care pândesc după colț. Cert este că a doua zi, când a sunat interfonul, Azor a intrat sub masă.
Și, o secundă mai târziu, Tomi s-a dus după el.
De atunci, se ascundeau amândoi. Un duo al terorii. Când venea poștașul, când cineva trăgea un scaun pe gresie, când fierbea apa în ibric — sub masă se producea o înghesuială de blană gri și neagră. Tomi învățase de la Azor să se teamă. Se cuibărea între labele lui, învăluindu-se în coama câinelui, amândoi niște sfincși ai lașității. Doamna Voicu le ducea mâncarea acolo, sub blatul gros, punând bolurile lângă picioarele scaunelor, ca și cum hrănea niște spirite subterane.
Au încercat un dresor particular, un tip cu un zâmbet fix și cu o gentă plină de hamuri speciale, recomandat de o cunoștință din poliție. Când l-au văzut pe necunoscut, Azor a ridicat botul, a schelălăit scurt, s-a învârtit haotic și s-a înghesuit sub masă. Tomi sărise deja după el. Dresorul s-a întins pe burtă pe parchet, a încercat să fluiere, să arunce bucăți de șuncă. Sub masă era liniște și un tremurat nervos. După o oră, tipul a ridicat din umeri, și-a luat două sute de lei și a plecat.
Într-o joi seara, cu o burniță rece de octombrie, domnul Voicu a plecat la o întâlnire la București. Doamna Voicu și Mara erau acasă, și niciuna nu bănuia nimic când au stins luminile pe la zece și jumătate. Doar o dubă albă, parcată pe trotuarul din fața blocului, cu motorul oprit și farurile stinse.
Cei doi bărbați din dubă așteptaseră o săptămână să vadă rutina familiei. Un pont din piață: antreprenori cu cash, apartament cu securitate slabă, omul de afaceri plecat des. Perfect. La miezul nopții, unul dintre ei, un individ cu o cicatrice pe frunte și niște mănuși chirurgicale, a scos niște șperacle electronice. Ușa s-a deschis cu un oftat hidraulic.
Au intrat pe bâjbâite, cu lanternele stinse. Luau lucrurile frumos, metodic. Știau că doarme doar o femeie cu o fată. Erau pregătiți cu flexuri din plastic și bandă adezivă. Aveau nevoie de safe-ul din peretele dormitorului și de niște bijuterii din seiful ascuns în dressing. Au pătruns pe holul întunecat, cu pași moi, de adidași sport.
Doamna Voicu a auzit un scârțâit de parchet și s-a ridicat în capul oaselor. Când a aprins veioza, s-a trezit cu genunchiul unui bărbat pe stern și cu o mână peste gură. Nu a putut nici măcar să țipe. În câteva secunde, era legată fedeleș de calorifer, cu un tricou vechi îndesat în gură. Mara dormea, cu ușa închisă, pe holul celălalt.
— Unde ții banii? a șoptit cel cu cicatricea, smulgându-i tricoul din gură și apropiindu-se la cinci centimetri de fața ei. Safe-ul. Codul.
Femeia plângea tăcut, cu ochii holbați. O palma peste față a făcut să-i țiuie urechile și să-i curgă un firicel de sânge din buză. Nu putea vorbi. Nu de curaj, ci de îngheț total. Vocea nu-i mai aparținea.
Zgomotul scurt, înfundat, al palmei a trecut prin parchetul gros, prin lemnul mesei de stejar, și a intrat în urechile ghemuite ale lui Tomi. Motanul a scos un mieunat subțire, ca o părere. Sub masă, Azor a încremenit.
Al doilea mieunat a fost mai lung, aproape un țipăt. Tomi a simțit frica din sufragerie, frica din vocea femeii care îi dădea de mâncare, și ceva ancestral, un cod nescris al străzii de unde fusese cules, s-a activat. Nu avea colți de câine. Nu știa să muște de mână. Avea, în schimb, o viteză de reacție și o furie pură, felină.
A țâșnit de sub masă ca un proiectil gri. A traversat holul într-o fracțiune de secundă, a calculat distanța și, în loc să se oprească, s-a catapultat direct în fața celui cu cicatricea. Ghearele i-au prins carnea obrajilor, agățându-se de maxilar. Bărbatul a urlat, o urletărie surdă, îngrozită, neașteptându-se la așa ceva. S-a dezechilibrat, dând din mâini să-și smulgă dihania din față. Mâinile lui se umplură de sânge și zgârieturi.
Celălalt hoț, un tip îndesat, a încremenit cu un levier în mână, neștiind cum să reacționeze. În momentul acela, din întunericul sufrageriei a venit un vuiet. Podeaua s-a cutremurat sub greutatea a patruzeci și cinci de kilograme.
Azor nu a mai avut nicio ezitare. Nu mai era câinele care tremura la sonerie. Era un animal care văzuse că prietenul lui mic, motanul ăla care se ascundea cu el sub masă, era sfâșiat de un străin. A atacat. A prins mâna bărbatului care încerca să-l desprindă pe Tomi și a strâns. Falca i s-a încleștat cu o forță de o sută de kilograme pe centimetru pătrat, zdrobind radiusul și cubitusul. Țipătul spărgător de timpan al hoțului a umplut apartamentul.
Apoi, fără să-și descleșteze fălcile din prima victimă, s-a rotit și s-a împins în picioarele din spate. Cu tot cu trupul omului pe care-l sfâșia, s-a izbit în cel de-al doilea hoț, trântindu-l pe spate. Levierul a zburat cât colo, zgâriind un calorifer. Azor i-a eliberat o secundă pe primul, doar ca să-l muște pe celălalt, direct de umărul drept. Caninii i-au străpuns haina, pielea, mușchiul, până la os.
Sufrageria a devenit o explozie de sânge, urlete și blană. Tomi, agățat în continuare de fața omului, mieuna asurzitor, ca o sirenă de atac. Azor mârâia continuu, ca un motor de tir, întrerupându-se doar pentru a mușca mai bine. O dezordine totală.
Cei doi hoți au reușit să se smulgă din haosul de colți și gheare. S-au târât pe hol, lăsând dâre pe parchetul lustruit. Unul țipând cu gura plină de sânge, celălalt ținându-și mâna zdrobită de trunchi. Au spart ușa de la scară și au luat-o la fugă pe scări, în jos, zece etaje, fără să se uite înapoi.
Au dat buzna în holul de la intrare, unde blocau tot liftul alături de un echipaj al Poliției. Vecinii de la etajul șapte auziseră zgomotele și sunaseră imediat la 112.
Când domnul Voicu a ajuns acasă, în miez de noapte, a găsit salonul plin. Polițiștii luau declarații, un paramedic bandaja mâinile zgâriate ale doamnei Voicu, iar în mijlocul haosului, pe covorul persan, stăteau Azor și Tomi. Motanul își lingea pieptul, pătat cu sânge străin. Câinele stătea drept, cu capul sus, respirația adâncă, pieptul lat, ochii galbeni scanând orice mișcare. Mârâia, din când în când, un mârâit jos, de avertizare, când vreun polițist se apropia prea mult de doamna Voicu.
Inginerul s-a lăsat pe vine, cu lacrimi în barba argintie. I-a strâns pe amândoi deodată, un braț pentru fiecare. L-a sărutat pe Tomi pe creștet, apoi pe Azor pe botul încă umed. Le-au pus apă proaspătă în boluri.
Unul dintre vecini, un domn bătrân, a spus admirativ:
— Deci dom’ inginer, unde i-ați dresat așa? Ăștia-s adevărați bodyguarzi! Dați-mi numărul dresorului, că am și eu un bichon acasă care latră la propria umbră.
Domnul Voicu a ridicat privirea, a sorbit o cană de apă, și a privit spre soția lui. Cum să le explice el oamenilor ăstora că tocmai cei doi mari lași ai casei, creaturile care se ascundeau de aspirator și de ploaie, scoseseră doi hoți profesioniști din apartament?
Azor s-a întins leneș, cu o trosnitură de oase, și și-a pus botul pe piciorul doamnei Voicu. Tomi, cu o tușitură plictisită, i s-a urcat în spinare, făcându-se colac.
