Pe mama o cheamă Ana și, cât am ținut minte, mâinile ei miroseau a aluat proaspăt. Aveam patru ani când tata a spus că se duce până la gară să cumpere bilete pentru București și nu s-a mai întors. Niciun telefon, nicio scrisoare. Atunci mama era studentă la Farmacie, în anul trei. O săptămână mai târziu s-a dus la secretariat și s-a retras. Fără lacrimi, fără regrete spuse cu voce tare. Și-a luat o geacă albastră de pânză și a început să muncească la fabrica de pâine de lângă gară.
Am crescut într-o garsonieră cu pereții crăpați din cartierul Nicolina, în Iași. Bucătăria era atât de mică, încât masa de călcat o țineam în baie. Dar mama nu s-a plâns niciodată. În fiecare seară venea cu pâinea caldă pe care o primea angajații, o tăia felii groase și mi le întindea cu margarină. Când o întrebam de ce nu mănâncă și ea, ridica din umeri: „Am mâncat la schimb, puiule”. Iar eu o credeam.
Pantofii ei de lucru, niște ghete cu talpa din cauciuc, stăteau sprijiniți de ușă, tociți până la pânză. Îi cumpăra alții abia când găurile erau atât de mari că intra apa. Pentru mine, în schimb, într-un decembrie, și-a luat o tură în plus și mi-a adus o pereche de ghete de piele, exact ce îmi doream. Când am desfăcut cadoul, a zâmbit și mi-a spus: „Pentru mine, cel mai frumos cadou e să te văd pe tine cum deschizi cutia”.
Mă striga totdeauna „comoara mea”. Așa îmi spunea seara, când mă băga în pat și trăgea plapuma peste mine, iar mâinile ei, aspre ca șmirghelul, mă mângâiau pe frunte. Nu am știut atunci că, de multe ori, după ce adormeam, ea nu se culca. Stătea la masă, cu o veioză mică, și scria de mână în caiete dictando.
Am jurat că într-o zi îi voi dărui tot ce și-a sacrificat. O să-i cumpăr o casă, o să-i plătesc vacanțe, o să o fac mândră. Dar viața n-are răbdare cu promisiunile. Când aveam douăzeci și opt de ani, mama a aflat că are cancer. S-a stins după șapte luni, într-o dimineață de noiembrie, pe un pat de spital din Târgu Frumos, cu mine ținându-i mâna.
După înmormântare, doamna notar din oraș m-a chemat într-o cameră mică, cu miros de hârtie veche. Mi-a întins o pungă de plastic de la un supermarket și un plic galben. Pe plic, scrisul mamei: „Pentru comoara mea”.
Am deschis plicul cu degete amorțite. Înăuntru, o singură foaie. Primul rând mi-a tăiat respirația: „Comoara mea, sper că poți să mă ierți după ce vei vedea ce e înăuntru.”
Am scos din pungă un caiet gros, cu coperta îndoită, un cheie mică și un alt plic. Caietul mirosea a făină și a cerneală. Am răsfoit paginile: formule chimice, denumiri de medicamente, reacții farmaceutice. Scrisul mărunt și ordonat, același din plic, umplea fiecare colț de pagină. Nu înțelegeam.
Am deschis al doilea plic. Din el, o altă scrisoare:
„Comoara mea, dacă citești asta înseamnă că nu mai sunt cu tine. Dar te rog, nu crede niciodată că mi-am pierdut visul din cauza ta. Tu ai fost cel mai mare dar din viața mea, nu o povară. Am vrut să știi că nu am renunțat niciodată la Facultatea de Farmacie. Am continuat să învăț noaptea, când tu dormeai.”
Am înghețat. Noaptea. Când credeam că doarme, ea de fapt stătea trează, studiind după cărți vechi împrumutate de la bibliotecă. În toți acei ani, după turele istovitoare de la fabrică, ea își găsea puterea să învețe. Am luat cheia și am citit mai departe: cheia deschidea un seif mic, la o bancă din oraș. Acolo avea să găsesc diploma ei.
A doua zi am mers la bancă. Funcționarul mi-a întins o cutie metalică. Am deschis-o cu mâinile tremurânde. Înăuntru, o mapă subțire. Diploma Universității de Medicină și Farmacie din Iași, Facultatea de Farmacie, cu data de absolvire 2015 – când eu aveam cincisprezece ani. Numele Anei Popescu, tipărit clar, cu litere aurii.
Am izbucnit în plâns acolo, în fața ghișeului, cu oamenii care se uitau. Nu-mi păsa. Pe spatele diplomei, scrisul ei: „Nu am putut să-ți ofer o casă mare sau daruri scumpe, dar ți-am dăruit timpul, dragostea și toată viața mea. Iar asta e singura avere care nu dispare niciodată.”
În clipa aceea am realizat că pierdusem ani întregi încercând să-i întorc ceva ce ea nu considerase niciodată ca fiind o lipsă. Pentru ea, bogăția nu însemna bani, ci lumina din ochii mei când primeam o jucărie veche de la târg. Mama nu a fost niciodată o femeie săracă. A fost cea mai bogată ființă pe care am cunoscut-o, pentru că a știut să transforme fiecare fir de oboseală într-un gram de iubire. Și mi-a lăsat cea mai mare moștenire: dovada că, indiferent cât de grea e ziua, visurile pot supraviețui dacă le ții aproape și le hrănești cu dragoste.
