Am stat minute în șir cu foaia în mână, fără să-mi dau seama ce e în neregulă cu ea. Apartamentul din Cotroceni mirosea a cafea proaspătă și a scorțișoară – îl lăsasem pe Victor să aleagă prăjitura pentru după-masa asta, și alesese un cozonac uriaș, de la o cofetărie din centru, pe care i-l ambalaseră într-o cutie albastră legată cu panglică. Camelia stătea pe canapea, cu gleznele încrucișate sub ea și cu un aer de stăpână care încă nu se obișnuise cu mobilierul. Victor își pusese servieta pe masă și vorbea repede, din colțul gurii, ca întotdeauna când venea să ceară ceva.
Hârtia pe care mi-o întinsese părea corectă la prima vedere. Semnătura notarială, ștampila, antetul băncii. O împuternicire, spusese el. Doar o formalitate, ca să poată renegocia ipoteca pe casa lor din Pipera cu o dobândă mai bună. Bineînțeles că voiam să-l ajut. Îl ajutasem toată viața. Îl ajutasem când a renunțat la facultatea de arhitectură în anul trei, când a deschis bistro-ul vegan care a ținut opt luni și s-a închis cu datorii la furnizori, când s-a despărțit de prima soție și avea nevoie de cineva care să stea cu fetița în weekenduri cât timp el își refăcea viața. Dar de data asta, ceva nu se lega.
Am întors pagina și am citit-o din nou, mai atent de data asta. Apartamentul din Cotroceni apărea menționat într-un paragraf pe care Victor probabil spera că nu-l voi citi. Fusese strecurat acolo – garanție colaterală, scria, în caz de neplată.
Am lăsat foaia pe masă.
— Victor, asta e o ipotecă pe casa mea.
El a oftat, ca și cum l-aș fi întrerupt fix înainte de punctul culminant al unei prezentări pe care o repeta de o săptămână.
— Tehnic, mătușă Ecaterina, apartamentul e deja pe numele tău. Ăsta e doar un artificiu contabil. Dacă tu ești de acord să-l pui drept colateral, banca ne aprobă creditul pe loc și noi putem, în sfârșit, să ne vedem de viață.
— Să vă vedeți de viață în casa mea? am întrebat eu, încă foarte calmă.
Camelia s-a ridicat de pe canapea și a venit lângă el. S-a aplecat peste umărul lui și mi-a zâmbit – un zâmbet pe care-l știam deja, un zâmbet care cerea și măsura în același timp.
— Tanti, dumneavoastră aveți trei camere și stați singură. Noi suntem cinci cu copiii și abia încăpem într-un apartament de două camere. Nu vi se pare o nedreptate?
— O nedreptate? apartamentul ăsta l-am cumpărat împreună cu sora mea – mama lui Victor – acum treizeci de ani, când lucram amândouă la fabrica de confecții și făceam schimb de ture ca să putem sta cu băiatul. După ce a murit ea, eu am rămas aici și am plătit singură ratele până la ultimul leu.
Victor și-a trecut mâna prin păr, gestul pe care-l făcea de când era copil și se simțea încolțit. Avea treizeci și șapte de ani și părul începuse să-i albească la tâmple. Semăna cu mama lui mai mult decât își dădea seama, mai ales când se uita în jos și tăcea, rumegând o frustrare pe care nu voia s-o arate.
— Mama mi-ar fi lăsat mie partea ei, a spus el, încet.
— Partea ei mi-a lăsat-o mie, cu condiția să am grijă de tine. Și am avut.
Camelia a pus mâna pe umărul lui și i-a făcut o mică presiune. Continue, părea să spună. El și-a dres vocea.
— Oricum, nu ai copii, mătușă. La cine o să ajungă apartamentul până la urmă? Tot la mine. De ce n-am rezolva acum, cât chiar avem nevoie?
Mi-am scos ochelarii și i-am pus pe masă, lângă cozonacul pe care nu se atinsese nimeni.
— Așa că asta e, am spus. Am așteptat să văd dacă își retrage vorba. N-a făcut-o.
— Uneori, a adăugat Victor, cu ochii în podea, regret că nu pot să-mi aleg o altă mătușă.
Camelia a rămas complet nemișcată. Nu era șocată. Părea că așteaptă să vadă efectul loviturii. Ea știa cât de mult îl iubesc pe băiatul ăsta. Toți știau. De la vecina de la trei care mă vedea urcând cu plasele de mâncare, până la doamna de la bancă la care mergeam lunar să-i acopăr descoperitul de cont.
M-am ridicat. Am mers la fereastră. Jos, în curtea interioară, bătrânul tei pe care-l plantase sora mea cu mâinile ei încă mai stătea în picioare. Trunchiul crăpat, crengile tăiate ca să nu intre în firele de electricitate. Dar în fiecare primăvară mai scotea o mână de frunze. Camera asta mirosea încă a Ana, sora mea mai mică, chiar și după douăzeci de ani. Aici făcusem planuri, plânsesem, împărțisem singurătatea și ciorba de pui când nu mai era nimeni altcineva.
M-am întors către ei.
— Plecați, vă rog.
— Mătușă…
— Acum.
Victor a ezitat. Camelia deja își strângea haina.
— Bine, a spus ea, abia șoptit, cu un calm care m-a făcut să strâng pumnii sub șorț. Dar o să vă pară rău. N-o să mai venim.
Au plecat. A doua zi mi-am scos toate economiile și am mers la notarul meu, domnul Munteanu, pe care-l cunoșteam de pe vremea când venea sora mea să semneze actele fondatoare ale micii asociații de caritate pe care o înființase cu trei luni înainte de diagnostic.
— Vreau să donez apartamentul, i-am spus. Fundației Anei. Cu clauză de uzufruct viager.
— Și nepotul? a întrebat domnul Munteanu, ridicând o sprânceană.
— Ce nepot? am răspuns.
Am așteptat o lună. Două. În a treia lună, telefonul a sunat într-o seară de noiembrie, pe la zece și jumătate. Era Victor. Vocea îi tremura.
— Mătușă… am nevoie de tine.
— Ce s-a întâmplat?
— Camelia… Camelia a plecat. A zis că s-a săturat. Că nu mai poate sta într-o garsonieră înghesuită cu doi copii și că a găsit pe altcineva care îi oferă mai mult. A luat fetele și a plecat la Brăila, la maică-sa.
Am tras aer în piept. A durut. Chiar dacă știam că se va întâmpla, chiar dacă o parte din mine o așteptase, a durut cum doare o fractură pe care medicul o atinge din greșeală – nu pentru că e surprinzătoare, ci pentru că e reală.
— Și apartamentul vostru din Pipera?
— Executat silit. Aseară. N-am știut cum să-ți spun.
— Și datoriile la bancă?
Un moment lung de tăcere. Apoi un hohot sugrumat.
— Am pierdut tot. Absolut tot. Pot să vin la tine diseară? Numai pentru câteva zile, până găsesc ceva.
Ceva în mine, reflexul acela vechi de douăzeci de ani, a vrut să spună „da, vino imediat, fac ceaiul, scot patul din debara și pun perna ta preferată". Dar m-am uitat la fotografia Anei de pe comodă, la buchetul de crizanteme uscate pe care-l schimbam în fiecare toamnă la cimitir, și am spus:
— Nu, Victor. Apartamentul nu mai e al meu.
— Cum? Ce-ai făcut?
— L-am donat. Fundației mamei tale. Mai am dreptul să locuiesc în el cât trăiesc, dar nu mai e proprietatea mea. Nu mai am ce să-ți ofer.
— Ai făcut asta… ca să nu ajungă la mine?
— Nu. Am făcut-o pentru că un bărbat nu poate pretinde o moștenire care vine din iubire, în timp ce spune că regretă persoana care l-a crescut. Mama ta mi-a lăsat apartamentul ca să am grijă de tine. Și asta e singura grijă care mi-a mai rămas: să te las să înțelegi.
Câteva secunde am auzit doar respirația lui. Pârâitul receptorului. Apoi a spus, atât de încet că aproape nu l-am distins:
— Iartă-mă. Te rog.
Am închis. Am stat în fotoliu, cu telefonul în poală, privind becul de veghe de pe hol. Ceaiul se răcise în cană. M-am uitat la fereastră, la blocurile din față. Ploua mărunt și becurile de la intrarea în curte făceau bălțile să lucească.
După vreo jumătate de oră, am format numărul doamnei Vasilescu, directoarea fundației.
— Alina, te sun târziu, iartă-mă. Am o rugăminte: când o să vină nepotul meu la ușă — și o să vină, cel mai probabil chiar mâine dimineață — să-i oferiți o cameră temporar în hostelul de pe Șoseaua Giurgiului. Numai pe numele lui, cu contract pe o lună, cu obligația de a-și găsi un loc de muncă.
Am pus receptorul în furcă. Apoi m-am ridicat, am stins lumina în bucătărie și am tras peste mine plapuma Anei, cea croșetată, care încă mai păstra un iz vag de levănțică.
Afară, ploaia se întețea. Și undeva, într-o garsonieră din Pipera cu pereții goi, un bărbat de treizeci și șapte de ani stătea pe o saltea împrumutată și privea fotografia unei femei blonde cu doi copii mici în brațe — singurii oameni care îl iubiseră vreodată fără să-i ceară nimic la schimb.
