Ioana Radu nu plănuise să sărute vreun străin în acea seară. Voia doar să supraviețuiască unei recepții corporate. Atât.
Sala de bal a Hotelului Marmorosch strălucea de parcă frica nu ar fi avut ce căuta acolo. Candelele de cristal aruncau reflexii aurii pe marmura lustruită. O trupă de jazz cânta undeva în fundal. Paharele de șampanie ciocneau printre râsete moi și minciuni scumpe. Directorii în costume croite pe măsură se aplecau unii spre alții, vorbind cu acele voci voioase pe care oamenii le folosesc când banii se mișcă pe sub zâmbete.
Ioana stătea lângă o coloană, cu o mână înfășurată în jurul unui pahar de șampanie din care nu băuse.
Rochia ei de catifea verde-smarald îi venea perfect. Ar fi trebuit să conteze. Pentru prima dată după ani de zile, se privise în oglindă înainte de a pleca de acasă și se simțise frumoasă. Rochia îi cuprindea talia, aluneca molatec peste șolduri și cădea elegant în jurul siluetei pline. Buclele îi erau prinse într-o parte. Buzele îi erau date cu un roșu-închis de pădure. Își spusese, cu fermitate, că are voie să ocupe spațiu.
Apoi l-a văzut pe Dragoș Popescu.
Și fiecare fărâmă de încredere din ea s-a transformat în rece. Stătea lângă sculptura de gheață, zâmbindu-i unei femei de la departamentul financiar. Costumul lui bleumarin era puțin prea strâmt pe umeri, părul pieptănat cu cărarea aia atentă pe care o numea „respectabilă”, ca și cum respectabilitatea ar fi fost ceva ce puteai purta după ce spărseseră lucruri în spatele ușilor închise.
Ioana nu-l mai văzuse de opt luni. Din noaptea în care plecase din apartamentul lui cu o vânătaie pe braț, ecranul telefonului crăpat și un geamantan făcut atât de prost încât uitase jumătate din pantofi.
Dragoș fusese logodnicul ei timp de trei ani. Trei ani de distrugere lentă. Nu începuse niciodată crud. Bărbații ca Dragoș nu începuseră niciodată așa. Începuse atent. Protector. Îngrijorat. O întreba ce mănâncă pentru că îi păsa de sănătatea ei. Îi sugera alte rochii pentru că știa el ce i se potrivește. Îi spunea că anumiți prieteni erau influențe proaste, că anumite glume nu erau potrivite, că anumite vise erau nerealiste.
Până la sfârșit, transformase fiecare oglindă într-un dușman. „Ești norocoasă că te iubesc”, obișnuia să spună, uitându-se la corpul ei de parcă îl jignea. „Majoritatea bărbaților nu ar face-o.”
Și o parte bolnavă, rănită din ea, îl crezuse. Până când a plecat. Până când și-a găsit propriul apartament. Până când a început să-și amintească că liniștea de acasă putea fi pace, nu pedeapsă.
Acum el era acolo. Ochii i-au măturat sala. Au găsit-o. S-au oprit.
Un zâmbet i-a înflorit pe buze. Nu cald. Posesiv. S-a scuzat față de femeia de lângă el și a început să meargă direct spre Ioana.
Pieptul i s-a strâns. Nu. Nu aici. Nu în seara asta.
Dragoș era expert în cruzimea publică. Nu avea să țipe într-o sală de bal. Avea să o atingă de cot, să se aplece, să zâmbească pentru oricine privea și să-i șoptească ceva care o făcea să se simtă de un metru înălțime. Avea să întrebe cine a îmbrăcat-o. Să întrebe dacă s-a îngrășat. Să întrebe dacă a crezut că fugind a ajuns liberă.
Ioana a pus paharul jos cu un clinchet stângaci și s-a întors. S-a mișcat repede prin mulțime. Un bărbat a protestat când i-a atins brațul. Cineva a râs în spatele ei. Trupa a continuat să cânte. Nimeni nu înțelegea că sala devenise periculoasă.
„Ioana.” Vocea lui a urmat-o. Prea aproape. „Nu fi dramatică.”
Pulsul îi bubuia în urechi. A împins ușile masive de lemn și a intrat pe un coridor slab luminat, care ducea spre apartamentele private. Zgomotul recepției s-a estompat în spatele ei. Coridorul era aproape gol, luminat de aplice moi și împodobit cu tablouri în ulei. Covorul gros îi înghițea pașii.
Apoi Dragoș a intrat pe ușile din spatele ei. „Oprește-te”, a spus el.
Ea s-a uitat la stânga. Nicio toaletă. Nicio ușă deschisă. Niciun angajat. Doar o nișă umbrită mai încolo pe coridor, unde un bărbat înalt stătea cu spatele pe jumătate întors, o mână în buzunar, aparent studiind un tablou de parcă ar fi avut tot timpul din lume.
Ioana a avut câteva secunde. Frica a luat decizia înainte ca mândria să poată protesta. S-a repezit în nișă, l-a apucat pe străin de reverele sacoului lui croit impecabil și și-a lipit gura de a lui.
Se aștepta să o respingă. Nu a făcut-o. Pentru o bătaie de inimă înghețată, corpul lui a fost nemișcat. Apoi două mâini mari i s-au așezat pe talie – nu brutal, nu confuz, ci ferm, cât să o ancoreze. S-a întors ușor, punându-se între Ioana și holul deschis, și a tras-o în umbră cu o fluiditate care părea deliberată.
Pașii lui Dragoș au trecut. „Patetic”, a mormăit Dragoș undeva dincolo, fără să o vadă. „Întotdeauna fugi.”
Ioana a ținut ochii închiși până când sunetul s-a îndepărtat. Abia atunci și-a dat seama că încă ținea sacoul străinului. Încă stătea lipită de el. Încă respira de parcă ar fi alergat kilometri întregi.
S-a smuls înapoi. „Îmi pare atât de rău”, a șoptit, iar căldura a năvălit în obrajii ei. „Îmi pare rău. Mă urmărea un bărbat. Fostul meu. M-am panicat. Nu am știut ce altceva să fac.”
Străinul nu a spus nimic. Ioana s-a uitat în sus. Și a uitat restul scuzelor.
Bărbatul care o privea era frumos într-un fel care nu părea sigur. Părul negru, dat pe spate. Pomeți ascuțiți. O mandibulă puternică, umbrită de barbă. Ochi întunecați, liniștiți ca o mare sub furtună. Sacoul lui era impecabil, postura relaxată, dar pericolul i se lipea de piele ca un al doilea strat.
Nu părea jignit. Părea amuzat. „Serios?”, a întrebat. Vocea lui era joasă, ușor crăpată, de parcă ar fi vorbit prea puțin în ziua aceea.
Înainte ca Ioana să poată răspunde, un sunet mecanic înfundat a plesnit prin nișă. Clic. Clic. Clic.
Stomacul i s-a prăbușit. Din umbrele de lângă ușile apartamentelor private, șase bărbați în costume negre au pășit în lumină. Fețele lor erau inexpresive. Fiecare dintre ei avea o mână în interiorul sacoului.
Unul dintre ei, un bărbat cu o cicatrice pe frunte și tâmple argintii, s-a uitat la străin. „Șefu’”, a spus calm. „Avem o problemă?”
Șefu’. Sângele Ioanei a înghețat. S-a uitat înapoi la bărbatul pe care tocmai îl sărutase. Ochii negri. Sacoul italienesc. Gărzile de corp. Violența tăcută.
Lucian Aldea. Îi știa numele din șoaptele de la firma de contabilitate unde lucra, din relatările târzii, de la parteneri care își coborau vocile când apăreau anumite contracte de transport. Lucian Aldea, șeful sindicatului Aldea. Bărbatul care deținea jumătate din porturile țării, politicieni, judecători și suficiente secrete cât să facă oamenii puternici să transpire.
Oamenii nu-l întrerupeau pe Lucian Aldea. Oamenii nu îl atingeau pe Lucian Aldea. Cu siguranță nu-l apucau de revere și nu-l foloseau ca acoperire împotriva unui fost abuziv.
Ioana s-a dat înapoi atât de repede încât umărul i s-a lovit de perete. „Nu am știut”, a spus. „Jur că nu am știut cine sunteți.”
Lucian a ridicat o mână înmănușată. Oamenii lui s-au relaxat instantaneu. „Doamna se ascundea”, a spus.
Ochii lui nu au părăsit-o pe Ioana. Spre deosebire de privirea lui Dragoș, a lui nu o tăia. I s-a plimbat încet peste silueta plină, nu cu batjocură, nici cu dezgust, ci cu o apreciere atât de intensă încât se simțea ca o căldură pe piele. Catifeaua smaraldie. Talia ei. Șoldurile ei. Buzele ei, încă tremurânde de panică și de sărutul accidental.
Ioanei i-a displăcut că propriul corp a răspuns. I-a displăcut că o parte din ea s-a simțit văzută. „Trebuie să plec”, a șoptit.
Lucian s-a dat la o parte. Nu a blocat-o. Nu a prins-o. Nu a poruncit. Asta a speriat-o aproape mai mult. Pentru că se așteptase ca puterea să se comporte ca Dragoș. În schimb, Lucian Aldea i-a permis pur și simplu drumul.
Ioana și-a ridicat fusta și a fugit înapoi în sala de bal. Nu s-a uitat în spate. Dacă ar fi făcut-o, l-ar fi văzut pe Lucian stând în nișă, ducându-și degetul mare la buza inferioară, expresia lui nemaifiind amuzată. Interesată. Periculos de interesată.
Trei zile mai târziu, Ioana își spunea că a imaginat totul mai mare decât fusese. Un hol. Un sărut. Un șef al crimei care o uitase până la micul dejun. Bărbați ca Lucian Aldea nu goneau după contabile plinuțe prin București din cauza unei greșeli panicarde.
Dragoș însă gonea. A sunat de patruzeci și două de ori. A lăsat mesaje vocale care oscilau între lacrimi și amenințări. A trimis e-mailuri la adresa de serviciu. A făcut să fie livrați trandafiri negri la biroul ei, cu un bilețel care a făcut-o să tremure atât de tare încât a trebuit să se încuie în baie până a putut respira din nou.
„Nu te poți ascunde pentru totdeauna.”
Marți seara, Ioana era suficient de epuizată cât să se simtă goală. Ploaia cădea cu putere peste centru. Umbrela i s-a întors pe dos lângă stația de metrou Piața Romană. Până a ajuns la blocul ei din Drumul Taberei, buclele îi erau ude, trenciul i se lipea de rochie și tot ce voia era să-și încuie ușa, să stea pe podeaua băii și să plângă acolo unde nimeni nu putea auzi.
A intrat în holul slab luminat. O voce a venit de pe canapea.
„Salut, Ioana.”
A încremenit. Dragoș s-a ridicat încet, zâmbind de parcă aștepta exact momentul ăsta.
„Cum ai intrat?” a șoptit ea.
„Vecina ta e încrezătoare. Sau poate sunt fermecător.” A înclinat capul.
„Pleacă.”
El a pornit spre ea. „M-ai făcut de râs la recepție.”
„Am fugit de tine.”
„M-ai făcut să par prost.”
„Ai făcut-o singur.”
Zâmbetul i-a pierit. S-a repezit și i-a apucat brațul de sus, strângând destul de tare cât să-i trimită durere albă în spatele ochilor. „Crezi că rochia aia te-a făcut specială?”, a șuierat. „Crezi că altcineva o să te mai vrea? Uită-te la tine.”
Ioana a încercat să se elibereze. „Dă-mi drumul.”
„Îmi aparții.”
Temperatura din hol păru să scadă brusc. Ioana nu avea nicio strategie. Dar avea un carton de vizită, îndesat fără voia ei în buzunarul gecii, pe care cineva i-l strecurase în holul hotelului. Lucian Aldea. Un număr de telefon. Nicio altă informație. Îl descoperise a doua zi, și nu știa de ce nu-l aruncase.
Acum, cu mâna lui Dragoș strângându-i carnea, a făcut singurul lucru care-i veni în minte: a apăsat butonul de apel de pe telefonul vechi, fără să spere.
Nu a vorbit. S-a uitat fix în ochii lui Dragoș și a ținut telefonul în buzunar, cu difuzorul activ.
Cinci minute mai târziu, ușa blocului s-a deschis violent. Doi bărbați în costume au intrat – nu Lucian. Persoane pe care totuși Ioana le recunoscu vag de la hotel. Unul dintre ei, cu o mustață subțire, măsură scena.
„Doamnă Radu, sunteți în regulă?”
Dragoș îi dădu drumul brusc și se răsuci.
„Cine dracu’…”
Mustăciosul îl ignoră. „Popescu, nu-i așa? Pleci acum. Dacă te mai atingi de ea, nu mai pleci.”
Dragoș rânji, ezitând. „Și ce, stați de pază la toți nebunii din oraș?”
„Pe tine da.” Mustăciosul deschise ușa de la intrare, cu un gest aproape politicos.
Dragoș scuipă un cuvânt murdar, dar ieși. Afară ploua. Motorul unui Audi A8 negru torcea pe alee. Un alt bărbat stătea rezemat de capotă, fumând.
Mustăciosul se întoarse către Ioana. „Șeful întreabă dacă aveți nevoie de un drum.”
Ioana tremura. „Nu… nu vreau nimic. Spuneți-i că nu-i datorez nimic.”
Bărbatul zimbi fără veselie. „Și el spune că nu vrea să-i datorați. Dar ușa de la apartament e stricată. Vecina aia… o să vorbim noi cu ea. Vă recomand să dormiți la o prietenă.”
A doua zi, Ioana se mută temporar la o colegă, Vali, și ceru un împrumut de 2.000 de lei de la părinți. Se duse la un avocat pe care îl căută singură, nu prin „prietenii” lui Lucian. Adună capturile de ecran, înregistrările apelurilor, e-mailurile. Depuse plângere la poliție. Procesul fu lent, urâțel, plin de hârțoage – dar îl făcu.
Lucian sună după o săptămână. Așteptase.
„Ai obținut ordinul de protecție. Singură.”
„Da.”
„Bravo. Ești mai încăpățânată decât credeam.”
„Nu am nevoie să fiu salvată.”
Se lăsă o tăcere. „Știu”, zise el în cele din urmă. „Dar uneori ajută să ai pe cineva care poate suna un judecător. Sau care ți-ar putea repara mașina când ți se strică în ploaie.”
Ioana închise apelul. Dar nu șterse numărul.
Două săptămâni mai târziu, Lucian apăru la biroul ei. Nu cu bodyguarzi. Cu o mapă.
„Am o problemă de contabilitate”, spuse, așezându-se fără invitație. „Firma mea de transport e sub o anchetă fiscală. Am nevoie de un audit extern, curat, de la cineva în care să am încredere. Te plătesc 12.500 de euro, două luni de lucru.”
Ioana ridică privirea. „Și de ce eu? Sunt zeci de firme.”
„Pentru că nu ești zeci de firme. Ești femeia care a avut tupeul să mă muște de buză și apoi să spună că nu-mi datorează nimic. Îmi place să lucrez cu oameni care nu se prefac.”
Ea se foie. Banii ar fi rezolvat jumătate din datoriile făcute pentru avocat. „Reguli: eu nu intru în combinații. Totul trebuie să fie alb. Dacă găsesc ceva ilegal, mă retrag.”
„De acord.”
Îi strânse mâna. Palma lui era caldă, uscată.
Colaborarea începu. Ioana își făcu treaba impecabil, cu foi de Excel până la miezul nopții, în apartamentul închiriat. Îl întâlni pe Lucian de câteva ori, la o cafenea din apropierea sediului, nu la vila cu ziduri. O dată, o întrebă de Dragoș.
„A fost arestat săptămâna trecută”, spuse ea, fără emfază. „A încercat să mă aștepte lângă piață. Aveam un taser la mine. Am sunat la 112. Acum e în arest preventiv. Plângerea mea a contat în sfârșit.”
Lucian nu zâmbi. Păru, pentru o clipă, descumpănit. „Puteam să-l facem să dispară mult mai simplu.”
„Asta a fost alegerea mea.”
El își privi ceașca. „Am crezut că dacă rezolv eu, vei rămâne.”
O privi direct. Un moment de sinceritate crudă, care îi crăpa imaginea de stăpân. „E o obișnuință proastă. Vreau să controlez lucrurile. Uneori, oamenii.”
Ioana își înclină capul. „Asta sună periculos de familiar.”
El nu negă. După o pauză, adăugă: „Pot să încerc să nu fiu ca el.”
Nu promise nimic. Dar lăsă bacșiș pe masă și plecă primul.
Auditul se termină. Ioana primi ultimul cec și îl investi într-un birou mic, pe Calea Moșilor, unde își deschise propria firmă de consultanță. „Radu Consult.” Plăcuța fu montată într-o joi dimineață, cu șuruburi cumpărate de la magazinul de colț.
În seara aceleiași zile, o gală de caritate la care nu voise să meargă se ținea la Ateneu. Clienți. Relații. Obligații. Se duse singură, într-o rochie neagră simplă, cumpărată de la un outlet cu 180 de lei.
La bufet, o femeie subțire, cu un colier exagerat, îi aruncă o privire măsurând-o din cap până în picioare. „Drăguță rochia. Curajoasă alegere pentru… silueta dumneavoastră.”
Ioana sorbi din paharul de vin alb. „Mulțumesc. Am ales-o pentru că mă simt bine în ea. Și nu am nevoie de curaj ca să ies din casă.” Zâmbi, calm. Cele două femei de lângă râseră scurt, derutate. Subiectul muri acolo.
Mai târziu, pe terasă, o găsi Lucian. Era însoțit de o parteneră de afaceri, o femeie elegantă cu părul argintiu, nu o iubită. Se opriră în dreptul ei.
„Am auzit de birou”, spuse el. „Să-ți meargă bine.”
„Mulțumesc.”
„Dacă ai nevoie…”
„Știu.”
Stătură un moment în liniște. Luminile Bucureștiului licăreau dincolo de geamurile înalte. Ioana întinse mâna și, pentru prima dată, îi prinse degetele lui Lucian – nu agățându-se, nu cerând. Pur și simplu.
El își întoarse palma și i le împleti pe ale lui. Nu spuseră nimic. Cineva din interiorul sălii râse. Un chelner trecu cu o tavă. Orașul își vedea de viață.
Ioana privi reflexia ei întunecată în geam și nu mai căută aprobare. Apoi își retrase mâna, își ridică geanta și ieși. Nu fugi. Plecă.
