Daciana stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile ude de la spălat vase. Radu tocmai își trăgea geaca pe umeri, cu gesturi rapide, de om grăbit.
— Daciana, hai să nu facem o dramă din asta, a spus el, fără s-o privească. Se uita undeva pe deasupra umărului ei, la ficusul ofilit de lângă geam. — Ai înțeles situația. Eu mă mut la Mihaela.
Ea și-a șters palmele de prosopul din mână. L-a privit cum își aranjează gulerul cămășii în oglinda din hol — aceeași oglindă pe care o aduseseră împreună de la târgul de vechituri din Obor, cu șapte ani în urmă.
— Bine, a zis ea.
— Și… și mașina mi-ar trebui. Doar știi că fără ea nu mă descurc. Mihaela stă în Popești-Leordeni, am nevoie de mașină zilnic.
Daciana a deschis sertarul de la consolă. Cheile zăceau acolo, lângă o factură la electricitate și un paiet din Paștele trecut. Le-a luat și i le-a întins. Radu le-a luat repede, fără s-o atingă.
— Uite, îți mulțumesc că ești rezonabilă, i-a spus, băgând cheile în buzunar. — Unii fac scandal. Tu… ești de treabă.
Ea nu i-a răspuns. Se uita la pată de ceai de pe gulerul cămășii lui — pată pe care i-o făcuse chiar ea, din greșeală, acum două luni. Nici n-o observase până acum. Nici ea, nici el.
Mașina fusese cumpărată din moștenirea bunicii. Daciana negociase prețul, făcuse toate actele, mersese la service de fiecare dată. Știa că la Loganul acela trebuie schimbat uleiul la zece mii de kilometri, știa că filtrul de polen se înfundă primăvara din cauza plopilor de pe șosea, știa cum să lovească ușor bordul când becul de martor rămânea aprins aiurea. Radu doar urca la volan și pleca. Așa trăise toți cei doisprezece ani de căsnicie.
Seara, apartamentul părea mai mare. Daciana a băut un ceai în liniște, s-a uitat la un film fără să rețină nimic din el și s-a culcat pe partea ei de pat. A doua zi a mers la serviciu. Colega ei de birou, Crina, a intrat peste ea ca o furtună, fără să bată.
— Tu ți-ai pierdut mințile? i-a zis, trântind o mapă pe birou. — I-ai dat mașina? Așa, pur și simplu?
— Era a familiei, n-a zis Daciana. — Amândoi am folosit-o.
— Pe banii tăi! Pe banii bunică-tii! Crina aproape țipa. — Și el n-a băgat un leu! Nici măcar o revizie n-a plătit! Tu realizezi că ți-a luat mașina și a plecat cu amanta cu tot?
Daciana a oftat. Crina avea dreptate, dar ea nu simțea nimic. Nicio furie, nicio tristețe. Doar golul acela liniștit pe care-l simțea deja de câțiva ani, numai că acum nu mai trebuia să se prefacă.
Peste trei zile, a sunat soacră-sa. Anica — o femeie solidă, cu părul vopsit castaniu și vocea aspră de la țigări — a venit sâmbătă dimineața, fără să se anunțe. A intrat direct în bucătărie, a pus poșeta pe masă și și-a aprins o țigară, deși Daciana îi spusese de o sută de ori că în casă nu se fumează.
— Draga mea, a început Anica, expirând fumul pe nas, trebuie să vorbim ca doi oameni maturi. Radu e băiatul meu, și chiar dacă a greșit… tu înțelegi. Bărbații sunt mai slabi de caracter. Ei vor ceva proaspăt.
Daciana a pus ibricul pe foc. Nu spunea nimic.
— Eu zic să vă despărțiți frumos, a continuat soacra. — Mașina ai dat-o, foarte bine. Dar casa de la țară?
— Care casă?
— Aia de la Bălcești. De la bunica ta. Radu mi-a spus că e trecută pe numele tău, dar acum el are nevoie de un loc unde să se retragă cu Mihaela, să stea în liniște. Ar putea să pună un grătar…
Daciana aproape a râs. Radu pusese grătarul de două ori în doisprezece ani. O dată de ziua lui, o dată când veniseră niște prieteni de-ai lui, și atunci stătuse mai mult la bere decât la foc. Casa de la Bălcești o ridicase bunicul ei, iar ea petrecuse acolo toate vacanțele din copilărie. Tencuise pereții, vopsise gardul, săpase grădina de zeci de ori. Radu venea o dată pe vară, stătea în hamac și pleca.
— Doamnă Anica, a spus ea, ăsta e subiect închis. Casa e a mea, moștenită înainte de căsătorie. Nu face parte din bunurile comune. Iar discuția asta ar fi trebuit s-o am cu Radu, nu cu dumneavoastră.
Anica a stins țigara direct în scrumiera de pe masă — o scrumieră pe care Daciana o ținea acolo pentru musafiri, deși ura mirosul. S-a ridicat, și-a luat poșeta și a plecat fără să-și ia rămas bun. Ușa a trântit-o mai tare decât era nevoie.
Peste două săptămâni, Crina i-a dat mesaj: „L-am văzut pe Radu la service-ul de pe Virtuții. Era roșu la față, se certa cu mecanicul. Zicea că mașina huruie și că nu pornește clima.”
Daciana știa exact ce se întâmplase. Cu două luni înainte, mecanicul îi spusese că amortizorul din stânga-spate e pe ducă. „Mai ține puțin, doamnă, dar nu mult.” Ea făcuse o programare. Apoi o anulase. Nu din răzbunare. Pur și simplu nu mai fusese nevoie să meargă.
Clima? Clima avea un moft vechi: trebuia să apeși butonul de recirculare de trei ori la rând, exact la jumătate de secundă distanță între apăsări. Daciana descoperise trucul într-o după-amiază ploioasă, în parcarea unui supermarket, și de atunci funcționa perfect. Radu nu avusese răbdare s-o asculte niciodată.
Într-o duminică, Daciana era la Bălcești. Tocmai terminase de plivit roșiile și se spăla pe mâini la fântână, când a auzit motorul. Un sunet cunoscut, sacadat, cu un zgomot metalic dedesubt.
Radu a parcat Loganul lângă gard, a coborât și a rămas lângă mașină, cu mâinile-n buzunare. Lângă el, Mihaela — o fată subțirică, în rochie de vară, cu ochelari de soare supradimensionați — se uita la curte de parcă făcea o inspecție.
— Daciana, suntem în zonă și… am zis să trecem pe la tine, a spus Radu cu o nonșalanță care pe vremuri o seducea, iar acum doar o obosea.
Fata a intrat pe poartă fără să întrebe. S-a uitat la livada de meri, la cotețul gol al găinilor, la prispa cu scânduri proaspăt vopsite.
— E drăguț aici, a spus ea. — Se poate renova. Dormitorul e spre est sau spre vest?
Daciana a intrat în casă fără să răspundă. În cămară, pe rafturi, stăteau borcanele de zacuscă, dulceața de caise, castraveții murați. Toate făcute de ea, în serile lungi de vară, cu palmele arse de sirop și ochii înțepați de oțet. Radu nu desfăcuse niciodată un borcan. Doar mânca.
Ea a ieșit din casă ducând în brațe undițele lui Radu. Le-a pus lângă poartă. Apoi a adus grătarul portabil. Apoi cutia cu scule — o cutie metalică, grea, pe care Radu o primise cadou de la tatăl său și nu o deschisese niciodată. Apoi o pereche de papuci vechi, uitați sub patul de la mansardă.
Radu o privea cu gura întredeschisă.
— Ce faci?
Daciana s-a oprit. Nu la el s-a uitat, ci la Mihaela.
— Știi ce mi-a dăruit omul ăsta în doisprezece ani? a întrebat-o, cu voce calmă, de parcă ar fi discutat despre vreme. — Nimic. Niciun buchet. Nici o cutie de ciocolată de ziua mea, pe care o uita aproape în fiecare an. Mașina am cumpărat-o eu, cu banii de la bunica. Casa asta am moștenit-o tot de la ea. El venea aici să doarmă în hamac. N-a ținut o sapă în mână. N-a reparat niciodată nimic. Nu știe ce ulei intră în motor, nu știe unde e siguranța de la faruri, n-a dus mașina la revizie nici măcar o dată. Într-o lună mașina asta se strică de tot și el n-o să știe de unde s-o apuce.
Mihaela s-a oprit din zâmbit. L-a privit pe Radu cu o expresie pe care Daciana o cunoștea foarte bine: teama abia născută că a ales greșit.
Radu s-a făcut stacojiu. Venele de la tâmple i s-au umflat.
— Daciana, gata! Destul! a spus, încercând să pară autoritar.
— Astea-s lucrurile tale, a continuat ea, arătând spre grămada de lângă poartă. — Ia-le. Și mașina o lași aici. Rămâne la mine.
Pentru prima dată în viața lor împreună, Radu nu a găsit nicio replică. A stat așa, sub soarele de amiază, cu pumnii strânși în buzunare și fața congestionată, fără să scoată un sunet. Mihaela pășea de pe un picior pe altul, stingherită.
În cele din urmă, Radu a luat cheile din contact și i le-a aruncat pe masa de pe prispă. Apoi s-a urcat la volan, a pornit motorul și a plecat. Mihaela a urcat și ea, fără să spună la revedere.
Daciana a adus undițele înapoi și le-a pus frumos în cămară. Grătarul l-a lăsat lângă gard. Să ruginească acolo, sub ploi.
O lună mai târziu, Radu a sunat. De cinci ori. Ea nu i-a răspuns. Apoi i-a scris un mesaj: „Aș vrea să-ți aduc mașina. Amortizorul a cedat complet. Nu mai pot circula cu ea așa.”
Daciana a ieșit în fața blocului. Era o seară de septembrie, caldă și liniștită. Loganul stătea lângă bordură, mai prăfuit ca niciodată, cu aripa din față înfundată și spatele vizibil mai lăsat pe stânga.
Radu aștepta sprijinit de portieră, cu cheile în mână. Era același Radu — umerii lați, părul încă des, aceeași privire ușor încruntată. Dar ceva din postura lui se schimbase. Nu mai era siguranța aceea insolentă. Era nesiguranța unui om care începea să bănuiască ce pierduse.
— Uite cheile, a spus, întinzându-le spre ea. — Am făcut și plinul.
Daciana le-a luat. S-a uitat la el o secundă, apoi s-a întors spre intrarea în bloc.
— Daciana… a făcut el un pas înainte. Voia să spună ceva. Poate „îmi pare rău”, poate „am greșit”, poate „Mihaela m-a părăsit când a văzut că n-am cu ce s-o plimb”. Dar nu a spus nimic. Nu mai găsea cuvintele.
A doua zi, Daciana a dus mașina la service-ul de încredere. A schimbat amortizoarele, a reparat aripa, a rezolvat și clima — mecanicii s-au amuzat copios când le-a povestit de trucul cu butonul. Apoi a spălat mașina, i-a făcut plinul și a pornit spre Bălcești.
Erau coapte prunele. Livada mirosea a fructe căzute și a pământ ud, pentru că plouase dimineață. Daciana a stat pe prispă până târziu, cu un ceai aburind în mână, privind cum se sting luminile satului una câte una.
Telefonul a vibrat. Un mesaj lung de la Radu. Ceva despre „reparații”, despre „a doua șansă”, despre „n-am știut s-am apreciez”. L-a citit până la capăt, apoi a închis telefonul și l-a pus cu fața în jos pe balustradă.
În cămară, borcanele de zacuscă străluceau în semiobscuritate, aliniate ca niște mici trofee. Daciana mai turnă puțin ceai în cană și ascultă, în liniștea nopții, cum picură ultimele picături de ploaie de pe streașină.
