Domnul Ionescu își ridică paharul de șampanie. Sala de bal a conacului de lângă Brașov vuia de invitați. Mirii dansau sub un candelabru uriaș, iar pe margine, lângă o coloană de marmură roz, stătea fata lui.
Maria, șaisprezece ani, privea printre gene la rochiile care se învârteau. Rochia ei bleu cădea cuminte peste scaunul cu rotile. Mâinile îi stăteau nemișcate pe genunchi, ca de fiecare dată când lumea din jur se bucura prea tare.
Domnul Ionescu o zări pe fată și zâmbi larg. Dar zâmbetul îi îngheță.
Dinspre terasa deschisă, printre perdelele de catifea, intră un băiat desculț. Avea obrajii plini de praf de drum și o cămașă de in mult prea mare pentru umerii lui înguști. Pantalonii rupți i se opreau deasupra gleznelor, iar picioarele goale păreau să sfideze podeaua lustruită.
Se îndrepta direct spre Maria.
Domnul Ionescu scăpă paharul. Cioburile se împrăștiară pe marmură. Muzica se opri.
— Stai departe de fiica mea!
Vocea lui tună sub bolta sălii. Două sute de capete se întoarseră.
Băiatul se opri la un pas de fată. Nu tresări. Ochii lui, de un căprui aproape auriu, o țintuiau pe Maria cu o blândețe inexplicabilă.
— N-o să-i fac rău, spuse el încet, fără să se uite la tată.
Maria ridică bărbia. Sub fondul de ten, obrajii ei aveau paloarea copiilor care au auzit de prea multe ori că nu pot. Că nu vor putea.
Tatăl făcu un pas în față. Băiatul nu se clinti.
— Pot s-o întreb ceva? zise el.
Domnul Ionescu ezită. În sală se auzeau doar respirațiile. Maria încuviință din cap, aproape imperceptibil.
Băiatul îngenunche lângă scaunul cu rotile și o privi cum nu o mai privise nimeni până atunci: ca pe cineva care poate alege.
— Vrei să încerci?
Maria clipi des. Degetele i se strânseră pe brațele scaunului. Buza de jos îi tremura. Frica și speranța se amestecară pe fața ei ca două lumini ce refuză să se stingă.
Tatăl șopti:
— Te rog… nu.
Dar mâna Mariei se desprinse de pe metal și atinse degetele băiatului. El i le cuprinse cu amândouă palmele, ca pe o aripă fragilă.
Fata împinse cu coatele. Picioarele i se ridicară zguduindu-se. Genunchii i se loviră unul de altul. Un țipăt înfundat se auzi dinspre masa mirilor.
Domnul Ionescu duse mâna la gură.
Maria stătea în picioare.
Băiatul n-o trăgea, n-o susținea. Doar îi ținea mâinile calde. Primii fiori de echilibru îi străbătură corpul amorțit. Pardoseala rece îi furnica tălpile.
— Doamne… îngăimă tatăl.
Maria plângea tăcut, printr-un zâmbet strâmb. Părul îi căzuse peste ochi și nu-l mai dădu la o parte.
Băiatul îi eliberă o mână, apoi cealaltă. Fata rămase singură pe propriile ei picioare, în mijlocul sălii de bal, tremurând din tot corpul.
— Cum… Cum e posibil? șopti domnul Ionescu, cu lacrimi adunate în barbă.
Băiatul se ridică. Privi o dată spre tată, apoi din nou spre fată.
— Pentru că ea m-a chemat.
Maria îl privi cu recunoștință și șopti:
— Prietenul meu vechi.
Domnul Ionescu clipi. În mintea lui se derulară amintiri pe care le îngropase. Maria la cinci ani, vorbind singură în camera ei, spunându-i că se joacă de-a v-ați ascunselea cu cineva. „Cine-i, puiule?” „Mihai.” El râsese și o mângâiase pe cap. Imaginar, își spusese. Imaginar și atât.
Băiatul din fața lui, desculț și cu privirea de aur, zâmbi Mariei. Nu părea să aibă mai mult de doisprezece ani, deși în ochii lui stătea o răbdare bătrână.
— M-ai chemat azi-dimineață, spuse Mihai. Ți-ai amintit de mine și mi-ai spus că ți-e frică. Ți-e frică să nu rămâi toată viața în scaunul ăla.
Maria înghiți în sec.
— Așa e.
— Și eu am venit, continuă băiatul. Pentru că un prieten vechi vine când e vorba de frică.
Domnul Ionescu simți un nod în gât prea mare ca să mai poată vorbi. Făcu un pas spre fată, dar Mihai întinse ușor o palmă, fără să-l atingă.
— Acum trebuie să plec, spuse băiatul.
— Nu, șopti Maria. Rămâi. Te rog…
Mihai dădu din cap, blând.
— Ai putut să stai singură. Ai putut mereu. Eu doar ți-am ținut de cald.
Lumina din candelabru pâlpâi o singură dată. Când ochii celor din sală se readaptară, băiatul nu mai era acolo.
Maria rămăsese în picioare. Picioarele îi tremurau, dar nu cedau. Plânsetul i se opri. Inspiră adânc și făcu un pas. Încet, nesigur, ca și cum ar fi pășit pe gheață. Apoi încă unul.
Tatăl o ajunse din urmă și o strânse în brațe fără s-o dezechilibreze. Plângea ca un copil, cu fruntea pe umărul ei.
Maria își întoarse capul spre fereastra deschisă. Aerul nopții mirosea a fân proaspăt cosit. Pe pervaz, cineva lăsase o cămașă de in mult prea mare, mototolită, caldă încă.
