Telefonul a vibrat scurt pe noptieră, târziu, aproape de miezul nopţii. Andreea. Ioana s-a uitat la ecran fără să răspundă, cu un nod în stomac pe care îl recunoştea prea bine. A aşteptat să se oprească, a tras aer în piept şi a ieşit din dormitor pe vârfuri, deşi era singură în apartament.
Douăzeci de minute mai târziu, telefonul a sunat din nou. De data asta a răspuns.
— Ioana, am nevoie de şapte mii de lei. Până mâine. Matei are o tabără de robotică la Braşov, trei săptămâni, şi dacă nu plătesc azi rezervarea, se duce tot. Plus că trebuie să-i iau un laptop pentru liceu, cel vechi s-a ars săptămâna trecută.
Niciun „bună seara”, niciun „cum eşti”. Şapte mii de lei şi un laptop.
— E aproape unu noaptea, Andreea.
— Ştiu, ştiu, da' chiar e urgent. Tu ai salariu' bun, stau bine cu banii, nu te atinge. Eu ce să fac, în locul tău m-aş duce să fac credit la bancă şi l-aş trimite pe copil în tabără. El e cel mai important, nu?
Ioana s-a sprijinit de blatul din bucătărie. Pe geamul de deasupra chiuvetei, luminile din curtea blocului se reflectau stins pe faianţa albă.
— Nu pot, Andreea.
— Cum nu poţi?
— Nu pot şi nu vreau. Şapte mii de lei nu-s bani de buzunar. Iar laptopul… Andreea, copilul tău are nevoie de laptop, cumpără-i tu.
În receptor s-a lăsat liniştea aia densă care anunţă furtuna.
—
Matei avea un an şi opt luni când Andreea a apărut pe pragul Ioanei într-o duminică dimineaţă, cu un landou vechi şi o plasă de scutece. Ploua mărunt, iar pe capota landoului se adunaseră picături cenuşii.
— Două luni, maxim. Jur. Am găsit o firmă de hosting care angajează, dar n-am cu cine să-l las. Mama e în spital cu tata, ştii cum e. Tu stai singură, ai loc, ai timp. Am zis şi eu să-l aduc la tanti Ioana.
Tanti Ioana. Nu „sora mea”. Tanti Ioana. Ca o mătuşă îndepărtată pe care o vizitezi de Paşte, nu persoana care urma să-şi modifice complet viaţa în următoarele ore.
Ioana avea treizeci de ani, un job de arhitect la un birou mic din Cluj, un apartament cu două camere pe strada Observatorului şi niciun fel de experienţă cu bebeluşii. Era femeia aia pe care familia o cataloga invariabil „fată serioasă, dar singură”, adică disponibilă oricând pentru urgenţele altora.
— Andreea, eu lucrez nouă ore pe zi. Cine stă cu el?
— Găsim noi ceva. O bonă, o vecină. Te descurci tu, că eşti deşteaptă.
Două luni s-au făcut şase, apoi un an, apoi patru. Andreea a găsit jobul respectiv, apoi l-a pierdut, apoi a plecat în Anglia „să pună ceva deoparte”, apoi s-a întors fără niciun ban şi cu un nou prieten pe care familia nu-l agrea. Matei a rămas la Ioana.
În primii doi ani, Andreea trimitea câte cinci sute de lei pe lună, uneori uita, alteori promitea că recuperează şi nu o făcea niciodată. Ioana nu i-a cerut niciodată socoteală. Pentru că Matei era deja acolo, în fiecare dimineaţă, cu mânuţele lui grăsuţe care se agăţau de gâtul ei când îl ducea la grădiniţă. Pentru că desena peisaje absurde cu creioanele pe care i le cumpărase ea, pe masa din sufragerie pe care ea o transformase în colţ de joacă. Pentru că o striga pe numele ei ca pe o formulă magică, „Io-ana”, despărţit în silabe grase, şi asta umplea apartamentul mai mult decât orice mobilier.
Andreea venea la Cluj de două-trei ori pe an. Aducea un cadou, îl ţinea în braţe pe Matei cât să facă o poză pentru Facebook, apoi pleca. Avea mereu o întâlnire, o cunoştinţă, o oportunitate de afaceri care nu suferea amânare.
— Măcar jumătate din banii de grădiniţă, a spus Ioana odată, după o astfel de vizită-fulger.
— Of, Ioana, eşti obsedată de bani. Nu vezi că încerc să-mi refac viaţa? Tu nu ştii cum e să ai un copil de crescut singură.
Ioana a vrut să răspundă ceva, dar n-a putut. Pur şi simplu cuvintele s-au blocat undeva în gât, ca un os de pui înghiţit greşit.
—
Când Matei a împlinit şase ani, Andreea s-a mutat definitiv în ţară, la Bucureşti, cu un bărbat pe nume Victor care avea o firmă de distribuţie şi trei apartamente. Era stabilită, spunea ea, gata să-şi ia copilul înapoi.
A venit într-o sâmbătă dimineaţă, direct în apartamentul Ioanei, cu un zâmbet larg şi o pereche de pantofi de firmă care costau cât chiria pe o lună.
— Gata, surioară. M-am aranjat. Victor e băiat de treabă, am casă mare, loc pentru Matei. Mâine îl iau. Mulţumesc mult pentru tot, nu ştii cât m-ai ajutat.
Matei era pe covor, construia un castel din piese de plastic. Ridică ochii când auzi cuvântul „mâine”, dar nu spuse nimic.
— Andreea, el nu te cunoaşte. Aproape deloc.
— Cum să nu mă cunoască? Sunt mama lui! Un copil are nevoie de mama lui, nu de… de altele. Îl iau, îl înscriu la şcoală acolo, facem actele. E băiat deştept, se adaptează.
Ioana s-a aşezat pe canapea. Pe braţul drept, stofa era puţin tocită exact în locul unde Matei se proptea când se uita la desene.
— Nu vreau, a spus Matei dintr-o dată. Vocea lui subţire a tăiat aerul ca o lamă. Vreau să rămân cu Ioana.
Andreea a oftat teatral:
— Matei, hai, nu fi copil. O să-ţi placă, ai camera ta, avem grădină.
— Nu vreau grădină. Vreau aici.
Ziua următoare, când Andreea a venit să-l ia, Matei s-a agăţat de piciorul Ioanei cu o forţă pe care nu o avea în braţe, dar curgea din disperare. Urla, plângea, încerca să se facă mic, să se lipească de parchet.
Andreea l-a desprins deget cu deget, într-un târziu. L-a luat în braţe, el zbătându-se în continuare, l-a dus la maşină, l-a aşezat pe bancheta din spate şi a plecat. Ioana a rămas în uşa apartamentului, cu parchetul zgâriat în urma tălpilor lui Matei, simţind cum se face linişte în tot blocul.
Pe peretele din hol, Matei desenase cu creionul un soare cu ochi. Ochii aia erau ultimul lucru pe care Ioana l-a atins înainte să închidă uşa.
—
Urmează trei ani de tăcere aproape totală. Andreea nu suna decât de Crăciun, un apel de două minute în care îi ura „sănătate, bani şi un bărbat”. Nu-l aducea pe Matei la Cluj niciodată, iar când Ioana mergea la Bucureşti pentru proiecte, încerca să-l vadă. Uneori reuşea, alteori Andreea inventa scuze: e la meditaţii, e plecat cu Victor la munte, e răcit şi nu vrea să molipsească.
O singură dată l-a văzut mai mult de o oră, într-un parc din Titan. Matei avea aproape zece ani, purta ochelari, se alungise şi nu mai vorbea în silabe despărţite. Vorbea corect, matur, uşor distant. Dar când s-au aşezat pe o bancă, a lăsat capul pe umărul ei exact cum făcea când era mic.
— Îţi mai aduci aminte de literele de pe frigider? a întrebat Ioana.
— Da. Şi de crocodilul Gena.
— Citeai deja la patru ani.
— Ştiu. La şcoală mă plictisesc la română.
Au râs amândoi, apoi Matei s-a uitat la ceasul de la mână, unul smart, probabil cadou de la Victor.
— Trebuie să plec. Mama mă aşteaptă la cinci.
S-au despărţit la poarta parcului. Ioana s-a întors la hotel, şi-a turnat un pahar cu apă plată şi a stat pe marginea patului până s-a făcut întuneric.
—
Aşa se ajunge la noaptea asta de iulie, cu telefonul vibrând pe noptieră şi vocea Andreei care cere şapte mii de lei.
— Cum adică nu vrei? Dacă nu-i dai, înseamnă că nu-ţi pasă de el.
— Ba îmi pasă, Andreea. Tocmai de aia n-o să-ţi dau bani. Vrei să-l trimiţi în tabără? Plăteşte tu. Ai job, ai un soţ cu firmă. Sau cere-i tatălui să plătească pensie alimentară.
— Tatăl? Care tată? Eu pe ăla nu l-am mai văzut de opt ani, habar n-am pe unde e prin lume.
— Atunci e problema ta. Eu am crescut copilul patru ani. Am plătit grădiniţă, mâncare, haine, doctori, jucării, bonă. Tu mi-ai dat, în total, cât? Două mii de lei? Trei? Şi nu i-am cerut niciodată înapoi. Dar acum nu mai e treaba mea. Tu l-ai vrut înapoi, acum ai grijă de el.
Andreea a izbucnit într-un râs sec, neplăcut.
— Incredibil. Incredibil cât eşti de meschină. Ţii contabilitatea? Vrei să-mi scoţi un extras de cont?
— Nu. Dar dacă ai insista, aş putea. Am păstrat chitanţele de la policlinică, de la stomatolog, de la contabila care m-a ajutat să declar anii ăia în care creşteam un copil ce nu era al meu.
Minţea, desigur, nu păstrase decât nişte reţete şi două bonuri fiscale îngălbenite. Dar Andreea n-avea de unde să ştie. Iar în vocea Ioanei exista o linişte atât de solidă, încât minciuna suna ca un adevăr legalizat.
— N-o să-ţi iasă, a şuierat Andreea. O să spun mamei.
— Spune-i.
—
Mama a sunat a doua zi, fix la ora prânzului. Se numea Rodica, avea şaizeci şi opt de ani, o pensie modestă şi o convingere de neclintit că Andreea era victima tuturor situaţiilor.
— Ioana, ce aud? Ai refuzat s-o ajuţi pe soră-ta? Tu, care stai singură, n-ai copii, n-ai rate la bancă? De ce eşti aşa de egoistă?
— Egoistă, mamă? M-am trezit la şase dimineaţa timp de patru ani să duc un copil la grădiniţă. Un copil pe care l-am învăţat să meargă, să vorbească, să citească. Asta e definiţia egoismului la tine?
— Nu te-a pus nimeni. Ai făcut-o de bunăvoie.
— Exact. Şi acum nu mai vreau. Tot de bunăvoie.
— Atunci să ştii că de Paşte nu mai eşti binevenită. Dacă nu-ţi ajuţi familia, ce cauţi la masa familiei?
Ioana a închis ochii. Apartamentul mirosea a detergent de rufe, spălase aşternuturile dimineaţă devreme, înainte de apel.
— Bine, mamă. Nu vin.
Şi a închis.
—
Săptămâna următoare, Andreea a încercat altceva: un atac pe social media. Un mesaj public pe grupul de familie, cu o poză veche cu Matei la grădiniţă şi un text lacrimogen: „Mi-aş dori ca fiul meu să aibă parte de sprijinul familiei, dar se pare că nu toţi cei dragi sunt prezenţi când ai nevoie”. Urma un şir de emoticoane triste, inimioare frânte.
Ioana a văzut postarea în timp ce aştepta autobuzul. A citit-o, a oftat, a băgat telefonul în buzunar şi nu a comentat nimic.
Două zile mai târziu, însă, a intrat pe aplicaţia de mesagerie. A căutat conversaţia cu Andreea, care acum era plină de mesaje unidirecţionale – reproşuri, ameninţări, apoi tăcere. A scris un singur paragraf:
„Andreea, ultima oară când mi-ai cerut bani, mi-ai spus că-s «obsedată». Când Matei a făcut pneumonie la cinci ani, eu am stat cu el în spital, tu erai în vacanţă la Barcelona. Când a mers prima oară la şcoală, tu l-ai luat înapoi şi eu am plâns o săptămână. Nu tu. Acum vrei să-ţi dau şapte mii de lei. Nu ţi-i dau. Şi n-o să mă simt vinovată nici o secundă.”
A trimis mesajul. N-a primit răspuns.
—
A venit toamna, apoi iarna. De sărbători, mama a dat o petrecere mare, acasă la Andreea, în Bucureşti. Ioana a văzut fotografiile pe profilul unei verişoare, o galerie întreagă de zâmbete şi farfurii cu sarmale. Matei stătea într-un colţ al canapelei, între Andreea şi Victor, cu o pereche de căşti pe urechi. Părea absent, cu privirea pierdută undeva dincolo de ecranul telefonului din mână.
Ioana a dat like. Atât. Nimeni nu i-a scris, nimeni n-a sunat.
Într-o seară de ianuarie, pe când zăpada cădea mărunt peste Cluj, telefonul a vibrat cu un număr necunoscut. Cod de Bucureşti.
— Alo?
— Ioana? Sunt eu, Matei.
Vocea lui era schimbată, mai gravă, cu inflexiuni de adolescent care se luptă cu propria laringe.
— Matei! Dumnezeule, bine ai făcut că m-ai sunat. Eşti bine?
— Da… ascultă, am sunat de pe telefonul unui coleg, că pe-al meu îmi verifică mama istoricul apelurilor. Voiam doar să-ţi spun ceva.
— Spune, te ascult.
— Am auzit cearta aia din vară. Mama vorbea la telefon în living şi uşa era deschisă. Am auzit tot, ce ai spus despre spital, despre grădiniţă, despre câţi bani ai cheltuit. Şi… mulţumesc. Pentru tot.
Ioana a simţit cum i se urcă un nod în gât, dens şi cald.
— Nu trebuie să-mi mulţumeşti, Matei. Am făcut-o pentru că te iubesc.
— Ştiu. Şi eu te iubesc. Vreau să vii la mine la festivitatea de absolvire, la vară. O să termin clasa a opta. O ţinem pe stadionul şcolii, e loc mult, poţi să stai undeva în spate. Mama n-o să te vadă.
— Vin, a spus Ioana. Promit.
Au vorbit încă un sfert de oră, despre materii, despre un proiect de ştiinţe care-i plăcea, despre cum învăţase singur să codeze în Python. Era un copil deştept, strălucitor chiar, şi pentru câteva minute Ioana a putut să se prefacă – doar prefăcătorie era – că n-a pierdut ultimii trei ani din viaţa lui.
Când Matei a închis, Ioana a rămas pe canapea, cu telefonul în mână. A stat mult aşa, în linişte. Apoi a intrat în bucătărie.
Pe frigider, magnetii cu alfabetul erau împrăştiaţi fără noimă – un „A” lângă un „V”, un „M” căzut pe spate lângă mâner. I-a aranjat încet, cu degetele care tremurau puţin.
M-A-T-E-I.
A dat un pas în spate, a privit literele colorate pe uşa albă a frigiderului şi a zâmbit.
Afară, zăpada se depunea tăcută pe pervaz, iar în casă, pentru prima oară după luni întregi, Ioana simţi căldură.
