Telefonul a sunat la cinci fără zece dimineața. Un sunet ascuțit, insistent, care a spintecat liniștea apartamentului ca un bisturiu. Virgil Stan a întins mâna spre noptieră cu gestul mecanic al omului care a trăit prea multe nopți albe în tinerețe. Pe ecran scria „Număr necunoscut”.
— Domnul Stan? — vocea de la celălalt capăt era neutră, profesionistă, genul de voce care anunță doar vești proaste.
— Da. Cine sună la ora asta?
— Poliția Capitalei, secția 3. Pe fiica dumneavoastră, Adina Popescu, am găsit-o acum douăzeci de minute pe o bancă în stația de autobuz de pe Calea Victoriei. Sângera abundent. Am sunat la dumneavoastră pentru că erați trecut ca primul contact de urgență în telefonul ei.
Virgil a simțit cum i se golește stomacul. Adina era însărcinată în patru luni. Mâinile i-au înghețat pe receptor.
— E în viață?
— Da. Ambulanța e deja acolo. E conștientă, dar rănită grav.
Virgil nu l-a întrebat pe polițist de Andrei. Ginerele-model cu zâmbetul lui de băiat cuminte și costumașele impecabile de la Bigotti. Virgil nu l-a suportat niciodată, dar și-a mușcat limba de fiecare dată. Acum, în timp ce-și trăgea pe el primul palton care i-a căzut în mână, simțea cum îi crește în piept o furie veche, o furie pe care o îngropase cu treizeci de ani în urmă, când a renunțat la viața de „fixer” pentru zona gri a Bucureștiului.
A ieșit din apartament fără să mai verifice ușa. Liftul mergea prea încet, a luat scările pe jos, șapte etaje, genunchii protestând la fiecare treaptă. În minte îi răsuna o singură întrebare: ce căuta Adina la cinci dimineața într-o stație de autobuz, când ea nu mergea niciodată cu autobuzul?
Pe Calea Victoriei, girofarurile dansau pe asfaltul ud. O ploaie măruntă de noiembrie îi lipea părul pe frunte. Virgil a văzut-o pe fiică-sa de la douăzeci de metri: un corp mic, strâns pe o targă, părul negru împrăștiat pe pernă, o mână atârnându-i într-un unghi nenatural. Pielea ei, de obicei măslinie, era acum de un alb verzui. Pe frunte avea o tăietură adâncă din care încă mai curgea sânge, iar pe umărul stâng materialul paltonului era sfâșiat.
Un polițist tânăr, cu fața trasă de oboseală, i-a ieșit înainte.
— Domnul Stan? Subcomisar Florea. Am găsit-o aici. Se pare că a căzut.
— A căzut? De unde să cadă? E o stație de autobuz pe bulevard, nu un munte.
Florea a ezitat. Virgil i-a văzut privirea: omul ăsta nu credea în varianta căzăturii, dar nu voia să spună mai mult.
— Mai sunt trepte acolo, spre pasajul subteran. Câteva. Destul cât să… Am încercat să sunăm la soțul ei, dar nu a răspuns nimeni. Pe urmă am văzut pe telefonul ei contactul „Tati” salvat ca apel de urgență și am format.
Lui Virgil nu-i trebuia să audă restul. Se apropiase de targă și se aplecase lângă fiică-sa. Adina avea ochii deschiși, niște ochi căprui împânziți de durere și confuzie. A încercat să-și miște buzele.
— Tati…
— Sunt aici, puiule. Sunt lângă tine.
Adina a făcut un efort vizibil. Și-a strâns pleoapele, apoi le-a redeschis. A șoptit ceva atât de încet încât Virgil a trebuit să-și apropie urechea de gura ei. Trei silabe. Un nume.
— An-drei.
N-a fost o rugăminte. N-a fost un strigăt de ajutor. A fost o acuzație. O spaimă pură împachetată într-un nume. Și în secunda aia, Virgil Stan, fostul om care rezolva problemele altora pe sub tejghea, a știut că ginerele său mințise totdeauna.
Două ore mai târziu, la Spitalul Floreasca, Andrei Popescu și-a făcut intrarea. A năvălit pe ușa secției de urgență cu părul perfect aranjat și cu o expresie de groază perfect calibrată. Cămașa îi era ușor șifonată, ca și cum ar fi pus-o în grabă, dar Virgil a observat butonii de argint puși cu grijă. Detalii. Întotdeauna detaliile contează.
— Unde e soția mea? Ce s-a întâmplat? — vocea lui tremura teatral.
Adina tocmai fusese dusă în sala de operație. Medicii spuseseră că are splina fisurată și multiple contuzii interne. Copilul, deocamdată, rezista. Virgil stătea sprijinit de un perete, cu brațele încrucișate, privindu-și ginerele cum își joacă rolul. Andrei s-a întors spre el, cu ochii umezi.
— Domnule Virgil, nici nu știți ce…
S-a oprit. Din buzunarul pantalonilor îi sunase telefonul. Andrei l-a scos din reflex, s-a uitat la ecran, iar fața i s-a schimbat pentru o fracțiune de secundă. Un mesaj. Virgil l-a văzut și el, pentru că stătea destul de aproape. Pe ecran scria „Mama”, iar textul era scurt: „A mers?”.
Andrei a închis telefonul imediat, l-a băgat în buzunar și a reluat masca îndurerată. Dar era prea târziu. Virgil văzuse. Și în mintea lui, o mașinărie veche, ruginită de anii de inactivitate, începuse să se rotească din nou.
— Domnule Virgil, pot să vă aduc o cafea? Sunteți palid.
— Nu beau cafea la ora asta, Andrei. Dar tu? Ce bei în mod normal? De exemplu, cu ce ți-ai drogat nevasta?
Fața lui Andrei a încremenit. Pentru o secundă, masca a căzut complet. Sub ea, Virgil a văzut ceva rece, ceva ce recunoștea prea bine din anii lui de „meserie”: privirea unui om prins, care evaluează rapid opțiunile de fugă.
— Nu știu despre ce vorbiți. Sunteți șocat. E normal.
— Ba știu foarte bine. Și o să vorbim. Dar nu acum. Acum du-te la capelă și roagă-te. Roagă-te să trăiască și copilul, pentru că dacă moare, n-o să te mai salveze nici mă-ta, nici poliția.
A doua zi, doctorița Irina Munteanu, șefa secției de obstetrică, l-a chemat pe Virgil într-un cabinet lateral. O femeie de patruzeci și ceva de ani, cu ochelari subțiri și o privire care nu se lăsa păcălită.
— Domnule Stan, analizele de sânge ale fiicei dumneavoastră au ieșit. Și sunt…
— Anormale.
— Da. A prezentat urme clare de benzodiazepină. Un tranchilizant puternic. Cantitatea nu era mare, dar suficientă cât să-i provoace amețeli severe și slăbiciune musculară. Ea lua vreun tratament de acest gen?
— Nu. N-a luat niciodată așa ceva. Cineva i l-a administrat.
Doctorița a ridicat din sprâncene.
— Soțul ei a zis ceva? A menționat vreun medicament?
— Soțul ei e motivul pentru care sunt aici, doamnă doctor. N-aș crede nici măcar „bună ziua” din gura lui.
Irina Munteanu a oftat și i-a întins lui Virgil o carte de vizită.
— Am obligația să raportez asta la poliție. Și o s-o fac. Dar vă spun sincer: cu un avocat bun, Andrei Popescu poate pretinde că a fost un accident domestic, că și-a luat singură pastilele. Poliția va avea nevoie de probe solide ca să meargă mai departe.
Virgil a luat cartea de vizită și a băgat-o în buzunar fără s-o citească. Știa deja ce are de făcut. A scos din portofel o cartelă SIM veche, pe care n-o mai folosise din 2009, și a introdus-o într-un telefon pe care-l ținea într-un sertar de la apartamentul din Drumul Taberei. Un număr. Un singur număr. L-a format.
— Ion? Sunt Virgil. Da, Virgil Stan. Am nevoie de tine.
Ion „Bizonul” Dumitrescu fusese cel mai bun detectiv pe care-l cunoscuse Virgil vreodată. Pensionar de zece ani, cu un ficat obosit și o intuiție intactă, Bizonul acceptase întâlnirea într-o cafenea veche din Lipscani. Când l-a văzut pe Virgil, a zâmbit cu jumătate de gură.
— Arăți ca naiba, Virgile. Ce-ai pățit?
— Am o problemă. Mare. Am nevoie să sapi după cineva. Adânc.
— Cât de adânc?
— Destul cât să găsești tot ce ascunde. Datorii, polițe de asigurare, tot.
— Cine e clientul?
— Andrei Popescu. Ginerele meu. Ieri dimineață au găsit-o pe fata mea într-o baltă de sânge pe Calea Victoriei. E însărcinată. Analizele arată că a fost drogată. Iar mă-sa vitregă, Elisabeta Popescu, a trimis un mesaj în dimineața aia: „A mers?”.
Bizonul a lăsat cafeaua din mână.
— Doamne, Virgile. Îmi pare rău.
— N-am nevoie de păreri de rău. Am nevoie de informații. Plătesc. Zece mii de euro.
Ion a dat din cap, încet.
— Dă-mi două zile.
În cele două zile, Andrei și-a intensificat asediul. Adinei, care între timp se stabilizase, îi repeta întruna că trebuie să plece acasă cât mai repede. Că spitalul e plin de microbi, că îngrijirea la domiciliu e mai bună, că mama lui, Elisabeta, e gata să vină să stea cu ei.
— Gândește-te la copil, draga mea. Aici e haos, acasă e liniște.
Virgil îl auzea din hol. Asistentele îl priveau pe Andrei cu simpatie: un soț atât de devotat, atât de atent. Numai Virgil știa că fiecare cuvânt era un cui bătut în sicriul fiică-si. Andrei voia s-o ducă acasă, unde n-ar mai fi avut martori. Unde putea încerca din nou.
Dar în a treia zi, Bizonul a sunat.
— Virgile, stai jos. Am găsit ceva.
— Spune.
— Andrei Popescu și maică-sa, Elisabeta, sunt îngropați în datorii. Firma lor, Popescu & Co Imobiliare, a pierdut peste opt sute de mii de euro pe niște terenuri în nordul orașului, lângă Pipera. Banca e pe punctul să le execute toate activele. Dar asta nu e tot. Acum șase luni, Andrei a încheiat o poliță de asigurare pe viața Adinei. Suma asigurată: trei sute de mii de euro. Beneficiar unic: el.
Virgil a simțit cum i se încleștează fălcile.
— Și mai e ceva. O mătușă îndepărtată a Adinei, de la Galați, a murit acum două luni. I-a lăsat Adinei un apartament în centrul vechi, pe strada Franceză. Valoare de piață: în jur de două sute de mii de euro. Adina nu i-a spus nimic lui Andrei. Îl ținea ascuns, ca pe o plasă de siguranță. Dar Ruxandra Damian, prietena ei cea mai bună, a aflat și i-a vândut informația lui Andrei pe douăzeci de mii de lei. De atunci, Andrei tot presează s-o convingă să-l treacă pe numele lor comun.
Virgil a închis ochii. Totul se lega: datoriile disperate, polița pe viață, moștenirea-surpriză ascunsă și trădată de cea mai bună prietenă. Andrei nu voia doar s-o omoare pe Adina. Voia să-i ia tot. Și copilul? Copilul era o piedică. O sarcină complica lucrurile, făcea mai greu de ascuns un „accident”. Poate că tocmai de asta încercase s-o facă să piardă sarcina în acea dimineață, înainte de a prelua controlul total.
Când a intrat în salonul Adinei, Virgil simțea o liniște grea în piept. Fiică-sa stătea în pat, cu o carte de poezii pe genunchi, pe care n-o citea. Avea fața trasă, dar ochii ei căprui erau mai limpezi ca oricând.
— Adina, trebuie să-ți arăt ceva.
I-a pus pe masă totul. Polița de asigurare. Datoriile firmei. Raportul toxicologic. Mesajele dintre Andrei și Elisabeta. Dovada plății către Ruxandra.
Adina a citit fiecare document, fără să clipească. Când a terminat, și-a pus mâinile pe burtă, acolo unde creștea copilul, și a respirat adânc de trei ori. Apoi a ridicat privirea spre tatăl ei.
— Tati, am nevoie de un avocat. Bun. Și vreau să stea aici când vine Andrei în vizită.
Virgil a zâmbit. Pentru prima dată în ultimele zile, un zâmbet adevărat. Fata lui moștenise ceva de la el. Nu metodele, dar da voința.
A doua zi după-amiază, Andrei a intrat în salon cu un buchet de trandafiri albi. S-a oprit când a văzut-o pe Adina îmbrăcată, așezată pe marginea patului, cu Virgil în picioare lângă ea și cu un bărbat în costum la fereastră.
— Bună, draga mea. Cine e domnul?
— Bună, Andrei. El este avocatul meu. Stai jos, te rog. Avem de vorbit.
— Avocat? Pentru ce?
— Pentru polița de asigurare pe viața mea. Pe care ai făcut-o acum șase luni. Pentru cele opt sute de mii de euro datorii. Pentru tranchilizantul pe care mi l-ai pus în ceai. Pentru Ruxandra, care ți-a spus de apartamentul de pe strada Franceză, pentru că eu ți-am ascuns moștenirea. Și pentru mesajul mamei tale, „A mers?”, trimis la cinci dimineața, când eu zăceam pe o bancă.
Andrei a rămas cu buchetul în mână, suspendat între ei ca o jucărie stricată. Fața i s-a golit de sânge. A încercat să spună ceva, dar din gură i-au ieșit doar sunete fără sens.
— E o nebunie. Tu… tu inventezi. E tatăl tău, el te-a manipulat. El e un fost infractor, știi asta. Eu am dovezi despre trecutul lui.
— Ba eu am dovezi despre prezentul tău, Andrei — a intervenit avocatul, cu o voce calmă. — Și toate vor ajunge la poliție. Te sfătuiesc să cooperezi.
Atunci Andrei a făcut singurul lucru pe care-l mai putea face. A aruncat trandafirii pe podea, a făcut stânga-mprejur și a ieșit pe ușă aproape în fugă. Pașii lui s-au pierdut pe holul spitalului, apoi s-au stins cu totul.
Dar Virgil știa că un șobolan încolțit mușcă. În acea seară, subcomisarul Florea a venit personal să-l informeze: îl interogaseră pe Andrei, iar acesta avea un alibi oferit de propria mamă – susținea că petrecuse toată noaptea acasă, iar Adina plecase singură după o ceartă conjugală. Fără martori independenți, ancheta oficială se lovea de un zid. Atunci Virgil l-a sunat pe Florin, un vechi specialist IT din rețeaua lui de contacte. Un băiat tânăr atunci când lucraseră împreună, acum un programator de succes, dar încă loial.
— Florine, am nevoie de o momeală. Nu digitală, ci reală. Creează o identitate falsă – un intermediar, un om care „rezolvă” probleme financiare. Pune-l să ia legătura cu Andrei, pretinde că știe de datoriile lui și că îl poate ajuta să scape de socru-său, în schimbul unui procent din asigurare. Vreau să-l fac să vorbească într-un loc controlat, cu camera ascunsă.
— Se va prinde, Virgile. Andrei nu e prost; o să miroasă capcana.
— Atunci construiește-i o poveste pe care s-o creadă. Spune-i că lucrezi pentru un grup de recuperatori care vor să-și asigure banii, și că au nevoie de detalii despre „accidentul” soției, ca să aibă cu ce să-l preseze pe socru. Fă-l să creadă că divulgând amănuntele, își cumpără protecție.
Au trecut alte două zile. Andrei, simțind cercul strângându-se, mușcase momeala. Într-o parcare subterană din Militari, Florin – deghizat sumar, cu ochelari fumurii – l-a întâlnit pe Andrei. Conversația, înregistrată audio-video de două camere minuscule, a durat paisprezece minute. Andrei, încercând să-și justifice prezența și să negocieze, a povestit cum, în seara dinaintea „accidentului”, îi turnase tranchilizant Adinei în ceai și, sub pretextul unei plimbări târzii „ca să se liniștească”, o dusese până pe Calea Victoriei. Acolo, pe treptele pasajului subteran, o împinsese pe întuneric. Ea căzuse, se lovise, iar el, panicați, o târâse pe o bancă din stația de autobuz și fugise.
— Trebuia să pară un accident, a mormăit Andrei în microfon. Dacă pierdea copilul, cu atât mai bine. Polița oricum era făcută. Și apartamentul…
Virgil a primit înregistrarea la miezul nopții. N-a clipit. A doua zi de dimineață, s-a dus direct la redacția unui cotidian național și i-a cerut jurnalistului pe care-l cunoștea din anii '90 să asculte. Acesta a ezitat, invocând legalitatea probei, dar până la urmă a acceptat să o publice anonimizat pe site, alături de un editorial despre violența domestică. Materialul a explodat online în câteva ore.
În aceeași seară, subcomisarul Florea – care primise o copie direct de la Virgil – l-a arestat pe Andrei Popescu în apartamentul mamei lui. A doua zi, Elisabeta Popescu a fost și ea ridicată pentru complicitate. Firma Popescu & Co Imobiliare a intrat în faliment în aceeași săptămână. Dosarul penal s-a deschis rapid: tentativă de omor calificat, înșelăciune, fals în documente. Aveau să stea după gratii multă vreme.
Adina a născut la termen, într-o dimineață de aprilie. Un băiețel de trei kilograme și două sute de grame, cu părul negru și cu plămânii sănătoși. L-au botezat Luca.
Virgil stătea pe o bancă în curtea maternității, cu un trabuc pe care nu-l aprindea, doar îl ținea între degete. Se uita la cerul de primăvară, la norii subțiri care se destrămau deasupra Bucureștiului, și simțea ceva ce nu mai simțise de decenii. Pace. Sau ceva aproape de pace.
— Tati, vii sus? Vrea să-l cunoască și bunicul.
Adina stătea în ușă, ținându-l pe Luca în brațe. Virgil a aruncat trabucul neatins într-un coș și a intrat după ea. Pe hol, s-a oprit o clipă lângă ea, a privit copilul și a spus doar atât:
— Am ajuns, puiule.
Apoi a întins mâinile și l-a luat pe Luca în brațe.
