Pusesem receptorul în furcă și degetele îmi tremurau încă. Nu de frică, ci de furia aceea rece care-ți îngheață sângele când știi că ai făcut exact ce trebuia. Le dădusem numele complet, adresa, le-am spus că e fost tanchist, că se ascunde de niște controale medicale și că e perfect apt pentru orice. Domnul de la celălalt capăt al firului a notat tot și mi-a mulțumit. „Vă asigurăm că va fi contactat imediat, doamnă.”
Nu puteam să-i spun că eu sunt soacra. N-ar mai fi sunat la fel de serios.
Totul începuse cu un coș de ciuperci, într-o joi de octombrie. Venisem din piața volantă din cartierul Mărăști, cu ciupercile alea bune de supă, de care Alinei îi plăceau așa de mult. M-am dus direct la apartamentul ei, cel pe care i-l dăruisem la nuntă – un apartament cu trei camere, în Grigorescu. Am băgat cheia în broască fără să sun, ca o mamă care se simte la ea acasă. N-aș fi vrut să aud liniștea aia suspectă de dincolo de ușă.
În hol, pantofii ei nu erau acolo. Doar bocancii lui Radu și niște sandale cu toc subțire, pe care nu le văzusem niciodată.
Am intrat în sufragerie.
Pe canapeaua pe care o alesesem eu cu Alina cu o lună înainte de nuntă, Radu era cu o femeie. O străină blondă, cu ruj roșu și o fustă crem, care a țipat când m-a văzut și a tras de bluză în jos. Radu a rămas proțăpit, cu gâtul roșu, fără niciun gram de rușine pe fața aia de om care trăia pe banii fiicei mele.
— Afară! — am urlat atât de tare că s-a cutremurat vitrina din hol. — Afară, ticălosule! Și tu, târfo, dacă mai calci aici, te dau pe mâna poliției!
Tipa a înșfăcat geanta de pe masă și a zbughit-o pe ușă, lăsând în urmă un parfum ieftin de vanilie. Radu n-a zis nimic. S-a ridicat, și-a aprins o țigară, deși știa că în casă nu se fumează. Se uita la mine de parcă eu eram vinovată.
Când a venit Alina de la policlinică, cu David și Sara de mână, am obligat-o să vadă scrumiera și sandaua rămasă lângă canapea. Fata mea a izbucnit în plâns, cu sughițuri scurte, încercând să ascundă fața de copii. Dar în seara aia n-a avut puterea să-l dea afară. A doua zi, Radu încă dormea în patul lor.
Ca să înțelegeți cum se ajunsese aici, trebuie să dau timpul înapoi.
Mă întorsesem din Italia în primăvara lui 2020, chiar când se închideau granițele. Patru ani am stat la Torino, îngrijind o doamnă în vârstă, strângând bani. În tot acest timp, Alina se măritase, făcuse doi copii și se mutase în apartamentul cumpărat cu economiile mele. N-am apucat să-i cunosc bine ginerele până la pandemie, pentru că venisem doar pe fugă la nuntă.
Prima cină împreună, în apartamentul acela din Grigorescu, mi-a arătat cine e Radu cu adevărat.
Alina gătise sarmale și o plăcintă cu brânză, alergând de la bucătărie la masă ca o slujnică. El s-a așezat pe scaun, a gustat și a strâmbat din nas.
— Puteai să pui mai multă mărar, Alina. Așa sunt fade, n-au niciun gust. Și uite-te la tine, ai transpirat toată, ce imagine oferi?
Fata mea a înghițit în sec, și-a șters fruntea cu șervețelul și a șoptit:
— Scuze, Radu, mă grăbesc data viitoare.
În mine clocotea totul. M-am uitat la el: burtă, tricou pătat, nespălat pe cap de cel puțin trei zile. Muncea pe un șantier ici-colo, dar mai mult stătea acasă. Și avea tupeul s-o umilească pe Alina în fața mea.
— Uite, doamnă, vedeți și dumneavoastră cum s-a lăsat — a continuat el, arătând spre fiică-mea. — O femeie trebuie să aibă grijă de silueta ei, altfel bărbatul se duce unde găsește ceva mai bun.
— A născut doi copii, am spus eu, cu vocea joasă, forțându-mă să rămân calmă.
— Și ce? Altele fac trei și arată ca după revistă. Pentru soț trebuie să tragi, nu să stai cu mâinile în sân!
După masă, am rugat-o pe Alina să iasă cu mine pe balcon. Afară ploua mărunt și orașul părea învăluit într-o ceață portocalie.
— Îți vorbește așa tot timpul?
Ea și-a mușcat buza și a dat din umeri.
— E adevărat, mamă, m-am îngrășat. Trebuie să slăbesc, să fiu mai atentă.
— Nu e vorba de slăbit, Alina. E vorba de respect. Bărbatul ăsta n-are pic de bun-simț.
— Dar îl iubesc, mamă… Și e tatăl copiilor mei.
Am lăsat-o în pace atunci. Mi-era frică s-o pierd dacă insistam. Dar în lunile următoare am văzut-o cum se topește încercând să-i intre în voie. A slăbit zece kilograme, ținea casa lună, se trezea la cinci dimineața să-i pregătească pachetul pentru „muncă”, deși el de multe ori nici nu pleca. Râdea tot mai rar, ochii i se adânciseră în orbite. Iar Radu o trata la fel, ba chiar mai rău, pentru că acum îi ceruse și banii pe care ea îi lua din alocații.
Și atunci a venit joia cu ciupercile.
După ce l-am dat afară pe amantă, am crezut că s-a terminat. Alina a plâns toată noaptea, am stat cu ea, i-am spus să divorțeze. Radu a dispărut o săptămână. Apoi m-a sunat Alina și mi-a spus, cu vocea aceea pe care o au oamenii bătuți de soartă, că s-a întors și că ea l-a iertat.
— Mamă, avem copii. Nu pot să stric familia.
Atunci am înțeles că vorba bună nu funcționează. Că fata mea e ca o pasăre cu aripa frântă, care se agață de colivia ei.
A doua zi, am sunat la Centrul Militar Zonal Cluj. Știam de la un vecin că Radu făcuse armata pe tancuri și că, teoretic, era în rezervă. Nu știu cum funcționează legile astea, dar am intuit că un fost tanchist e o comoară pentru armată, mai ales că se vorbea de înăsprirea controalelor medicale pentru rezerviști.
Când am format numărul, inima îmi bătea în tâmple ca un ciocan. „Bună ziua, am o informație. Un bărbat pe nume Radu Popescu, fost militar în trupele de tancuri, se sustrage de la prezentarea la convocări. Stă pe strada Someșului 14, apartamentul 7.” Am dat și data nașterii. Domnul de la telefon a notat fără să pună întrebări.
A doua zi, pe la prânz, m-a sunat Alina plângând în hohote.
— Mamă, ce-ai făcut?! Au venit doi ofițeri și l-au luat pe Radu la unitate! A spus că i-ai făcut tu plângere!
— Am făcut ce trebuia, draga mea. Acolo o să fie mai folositor decât aici.
— Nu te iert niciodată!
Mi-a închis. Am stat trei zile fără s-o sun, fără să vorbim. Mă durea, dar știam că e nevoie de timp. Ca atunci când scoți o așchie adâncă – doare când tragi, dar după aceea pielea începe să se vindece.
Primele săptămâni au fost grele. Alina rămăsese singură cu doi copii, fără nicio sursă de venit stabilă, pentru că Radu nu contribuise niciodată cu adevărat. Am ajutat-o cu banii strânși în Italia, i-am plătit facturile, am stat cu nepoții cât să poată ea să respire. Încet, foarte încet, am văzut-o schimbându-se.
Mai întâi și-a reluat vechea pasiune – manichiura. A început să practice în sufragerie, pe prietene, apoi pe vecine. După două luni, și-a deschis un salon mic, închiriind o cameră într-un centru comercial din Mănăștur. Clientele o adorau pentru că era blândă și migăloasă. Seara, când venea acasă, obrajii îi erau rumeniți, iar râsul ei suna altfel – mai deschis, mai tânăr.
Copiii s-au liniștit și ei. David nu mai tresărea la orice zgomot, iar Sara a început să vorbească mai mult, fără teama că spune ceva greșit. Într-o seară, în timp ce beam un ceai pe balconul acela cu vedere la Someș, Alina mi-a spus, privind în gol:
— Știi, mamă, de când a plecat, dorm toată noaptea. Înainte mă trezeam de trei ori, cu stomacul strâns. Credeam că e din cauza copiilor.
N-am spus nimic. Doar am pus mâna peste a ei.
La șase luni după ce Radu fusese luat, într-o sâmbătă după-amiază, soneria a sunat scurt, de două ori. Eram la Alina, ajutând-o să schimbe draperiile din camera copiilor. Când am deschis ușa, în prag stătea el. Radu. Bronzat, mai slab, dar cu aceeași privire arogantă.
— Am venit acasă, a zis, împingând ușa cu umărul. Gata cu distracția, m-au lăsat la vatră.
Alina a apărut în spatele meu. Am simțit cum i se încordează tot corpul. Dar vocea ei a fost fermă, deși mâinile îi tremurau ușor pe lângă corp.
— Nu ești acasă, Radu. Aici nu mai locuiești tu.
— Cum să nu? E apartamentul nostru! Eu sunt soțul tău!
— Apartamentul e al mamei, iar tu ai fost doar un chiriaș care n-a plătit niciodată chiria. Acum e prea târziu.
El a râs amar și a încercat s-o dea la o parte. Atunci am ieșit eu în față. Nu m-aș fi așteptat să reacționez așa, dar m-am trezit spunându-i cu o liniște care l-a încremenit:
— Dacă mai faci un pas, Radu, sun din nou la centrul militar și le spun că ai dezertat de la recrutare. Și crede-mă, de data asta nu scapi așa ușor.
Bineînțeles că nu mai aveam nicio putere, dar minciuna a funcționat. Fața i s-a albit. A dat un pas înapoi, a scuipat pe preș și a plecat trântind ușa de la lift. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.
Alina a rămas în hol, cu palmele lipite de perete, respirând sacadat. Apoi s-a întors spre mine. Avea lacrimi în ochi, dar un zâmbet pe care nu i-l mai văzusem dinainte de nuntă.
— Mulțumesc, mamă.
Atât. Fără discursuri, fără regrete.
Am strâns-o în brațe și am intrat în bucătărie să pun ceaiul.
