Elena a înțeles că fata ei chiar pleacă abia când a văzut cutia cu pietre. Andreea aduna de pe plajă pietre șlefuite de apă încă din liceu, o colecție fără niciun rost practic, pe care mama ei o ținea într-o cutie de pantofi, sub pat. Acum le împachetase pe fiecare în șervețel, cu o migală pe care n-o arătase niciodată față de vasele din bucătărie. Cutii de carton ocupau tot holul. Andreea se muta la Cluj. Primise un post de designer grafic la o agenție de publicitate și închiriase o garsonieră lângă Parcul Central. Treizeci și doi de ani. Elena știa, rațional, că fetele adulte își schimbă orașul. Dar rațiunea n-o împiedica să verifice din jumătate în jumătate de oră dacă Andreea n-a uitat ceva. I-a adus pastile de la farmacie, un prelungitor, un set de chei de rezervă și o mapă cu actele puse la xerox. I-a printat orarul autobuzelor din zonă. A sunat la un fost coleg de facultate care locuia la Cluj și i-a cerut să fie atent la garsoniera fetei, că e lângă niște baruri și noaptea e gălăgie.
— Mamă, o să fie în regulă, a spus Andreea, fără să ridice privirea din bandă adezivă.
Elena s-a așezat pe geamantan. Tăcerea i se părea un fel de eșec. Urmărea cum fata sigilează cutiile și vedea toate greșelile: cărțile prea înghesuite, uscătorul de păr pus lângă pantofi, pe cutia cu farfurii nu scria „fragil” cu roșu.
— Ai să-mi scrii în fiecare seară? a întrebat ea.
Andreea n-a răspuns imediat. A spus că va suna, dar nu neapărat zilnic. Că la biroul nou se stă peste program, că vrea să cunoască oameni, să învețe orașul. Elena a simțit un gol în piept, de parcă fata îi înșira activități care o excludeau deliberat.
În gară i-a verificat biletul de patru ori. A întrebat-o pe controloare dacă vagonul e încălzit, deși era septembrie și afară erau douăzeci de grade. I-a spus Andreei să nu-și lase geanta nesupravegheată, să nu bea cafea de la tonomat, să nu stea lângă ușă. De parcă fata ar fi traversat continentul cu diligența, nu mergea patru ore până la Cluj.
Înainte de îmbarcare, Andreea a îmbrățișat-o și i-a spus încet că are o rugăminte. O lună. O lună fără vizite neanunțate. Fără telefoane de cinci ori pe zi. Fără să sune la firma de publicitate, la proprietar, la prietenii comuni. Dacă va fi nevoie de ajutor, va cere ea.
Elena s-a desprins.
— Te deranjez?
Andreea a închis ochii. Probabil tocmai de întrebarea asta se temea cel mai tare. A explicat că mama nu deranjează, ci ocupă spațiul dinainte. Că ea nu apucă să-și dea seama dacă îi e greu sau nu, pentru că Elena propune deja o soluție. Trenul a plecat după șapte minute. S-au despărțit prost.
Acasă, Elena nu s-a simțit înconjurată de liniște, ci de inutilitate. Andreea stătuse singură de mult, dar în același oraș, la zece minute cu tramvaiul. Putea să-i ducă o oală de ciorbă, să-i ridice un colet, s-o ajute să aleagă draperii. Fata suna de pe drum, cerea o părere despre un contract, se plângea de vecini. Elena trăia singură, dar nu simțea singurătatea. Ziua îi era plină de viața altcuiva.
Acum telefonul venea cu o condiție de o lună.
Prima zi a rezistat ușor. I-a dat un mesaj: „Ai ajuns?” Andreea i-a răspuns monosilabic. Elena a scris „Sună-mă când ești liberă”. N-a sunat nimeni. A doua zi buletinul meteo anunța ploi torențiale la Cluj. Elena a verificat prognoza, a văzut cod galben și a format numărul. A închis înainte de apel. Umbrela era în geantă, o pusese chiar ea.
A treia zi a găsit pe internet știrea despre o avarie pe rețeaua de apă. Strada nu era a Andreei, dar era aproape. A sunat la administrația blocului, s-a recomandat drept viitoare chiriașă și a întrebat dacă e presiune la robinet. Când bărbatul de la capătul firului a întrebat ce apartament, Elena a închis. I-a fost rușine. Nu foarte — doar atât cât să nu povestească nimănui.
Andreea a sunat duminică. Vocea ei suna bine, povestea agitată despre birou, despre cum s-a rătăcit mergând spre piață, despre vecina care are o pisică siameză. Elena aștepta o reclamație. Ceva nu mergea, trebuia să nu meargă: centrala termică, șeful, salteaua prea tare, lipsa unui storcător de citrice. N-a venit nicio plângere. Elena le-a găsit ea. A întrebat-o de ce nu și-a rezolvat contractul la internet. I-a amintit să-și facă viza de flotant. I-a recomandat să nu râdă prea mult la glumele șefului, că bărbații profită de fetele prietenoase.
La capătul celălalt s-a făcut liniște.
— Mamă, iar începi.
Cuvintele astea două le auzise de sute de ori și le considerase întotdeauna nedrepte. „Iar” însemna că grija ei fusese transformată în defect. A încheiat rece și următoarele două zile n-a mai răspuns imediat la mesaje, ca Andreea să simtă cum e fără mamă. Andreea n-a părut afectată. Trimitea fotografii. Biroul, terasa de pe acoperiș, câinele unui coleg. O poză cu un raft montat chiar de ea. Puțin strâmb, o latură mai jos cu doi centimetri. Elena a mărit imaginea pe ecran. Voia să scrie că diblurile sunt greșite și raftul poate cădea în orice clipă. A tastat de trei ori, a șters de fiecare dată. Noaptea a visat că raftul se prăbușise peste fată. Dimineața i-a trimis un link cu dibluri Fischer. Andreea i-a pus inimioară. N-a cumpărat nimic.
După o săptămână, Elena s-a întâlnit cu prietena ei Anca la o cafenea din centrul Brașovului. I-a povestit despre mutare de parcă fata ar fi abandonat-o brusc, lăsând-o pradă sorții. Anca a ascultat, amestecând în ceașcă, apoi a întrebat-o ce planuri are acum. Întrebarea i s-a părut nepoliticoasă. Elena lucrase ca profesoară de istorie până la pensie, acum doi ani. Primul an îl petrecuse ajutând-o pe Andreea cu un credit, al doilea îngrijindu-i pisica, un motan bătrân cu rinichii sensibili. Pisica murise primăvara trecută. Creditul se terminase. Postul la Cluj apăruse. Rămăseseră cărțile din bibliotecă, grădina de vară a verișoarei, vecinele, televizorul. Dar niciuna dintre ocupațiile astea nu avea nevoie urgentă de ea.
— O să mă odihnesc, a spus Elena.
Anca a râs și i-a amintit că se odihnește de doi ani, doar că foarte energic. S-au certat ușor, prietenește. Elena a plecat mai devreme și, pe drum spre casă, a intrat la supermarket și a cumpărat iaurtul fără zahăr pe care îl mânca Andreea, cașcavalul preferat, merele verzi. Abia la casă și-a amintit că fata e în alt oraș. A mâncat iaurtul singură, în bucătărie. I s-a părut acru.
În a zecea zi a sunat proprietăreasa. Elena îi dăduse numărul chiar ea când semnaseră contractul, rugând-o s-o anunțe de orice problemă. Femeia i-a spus că s-a plâns vecinul de jos de o infiltrație. Andreea a chemat un instalator, s-a rezolvat, dar a trebuit să plătească. Elena a simțit și spaimă, și o urmă de triumf. Iată. Fata nu s-a descurcat. Bani aruncați, vecini iritați, mama aflată ultima. A format numărul Andreei și a început să vorbească înainte de alo. De ce n-a sunat-o? Ce instalator? Are factură? Cine a confirmat costul? Fata a răspuns la început, apoi a tăcut. Era un furtun vechi la mașina de spălat. Proprietarul i-a returnat banii a doua zi. Vecinul n-a pățit nimic. Problema durase două ore.
— M-am descurcat, mamă, a spus Andreea. Nu perfect, dar m-am descurcat.
Elena a spus că nu e vorba de descurcat, ci de încredere. Fata a întrebat-o încet de ce încrederea trebuie să însemne întotdeauna raport în fața mamei.
După convorbire, Elena a stat mult în bucătărie. Avea pe masă un carnețel cu coperți de piele, unde nota lucruri importante: doctorii Andreei, termene de plată, codul de la interfonul ei vechi. Pe prima pagină, de pe vremea când fata era la facultate, trecuse lista alimentelor pe care nu le suportă. Elena a frunzărit încet filele și, pentru prima oară, n-a văzut iubire, ci un sistem de control. Construit metodic, din cele mai bune intenții. Fiecare număr de telefon era util. Fiecare sfat putea fi salvator. Dar sistemul în întregime nu-i lăsa fetei loc să greșească fără martor.
Descoperirea n-a făcut-o mai înțeleaptă. S-a simțit și mai ofensată. Două zile n-a sunat. A treia zi a așteptat să fie căutată cu scuze. A patra zi s-a convins că Andreea e nerecunoscătoare. A cincea zi a pus o geantă pe pat. A pus în ea chiftele de casă, șosete groase, un furtun nou pentru mașina de spălat, mapa cu acte. A luat bilet pentru trenul de dimineață. Nu voia să se amestece — doar să vadă, de aproape, că totul e în ordine. Putea să ajungă, să sune din gară, să facă o surpriză. Fata se va supăra un pic, apoi se va bucura.
A ajuns la gară mai devreme. S-a așezat pe o bancă lângă panoul cu sosiri și plecări, geanta între picioare. În jur, oamenii călătoreau spre copii, spre părinți, spre slujbe. Nimănui nu-i trebuia permisiunea să-și iubească apropiații. S-a anunțat îmbarcarea. Elena s-a ridicat și, brusc, în fața ei a apărut chipul fetei atunci când deschide ușa. Nu bucurie, nici furie. Oboseală. Aceeași oboseală cu care Andreea ceruse o lună în gară.
Mai erau o sută de metri până la vagon. Elena stătea pe loc, iar oamenii o ocoleau cu valize. Controloarea a ridicat indicatorul de plecare. Cineva din spate i-a spus să nu blocheze trecerea.
N-a urcat în tren.
Pe bancă, a desfăcut geanta. Chiftelele miroseau a mărar. Furtunul nou stătea deasupra, dovada unei probleme deja rezolvate fără ea. Plânsul nu i-a venit din pricina plecării fetei. I-a venit dintr-un gând mai greu: Andreea îi ceruse dreptul la propria viață, iar ea auzise „lasă-mă”.
S-a întors acasă. Chiftelele le-a dat vecinei de la etajul doi, care își aștepta nepoții în vacanță. Furtunul l-a dus înapoi la magazin. Biletul l-a aruncat, fără să-l fotografieze, fără să-i spună fetei de marele ei sacrificiu.
În săptămânile rămase din lună, a făcut niște lucruri nelalocul lor. S-a înscris la un curs de ceramică, deși ultima oară modelase lut în clasa a cincea și se temea să nu pară ridicolă. A mers la cenaclul literar de la casa de cultură și o seară întreagă nu i-a dat sfaturi moderatoarei. A acceptat s-o ajute pe Anca să sorteze poze vechi, dar a plecat când treaba s-a terminat, fără să inventeze o altă ocupație. Viața nu s-a umplut instantaneu. De cele mai multe ori, Elena se plictisea. Se uita pe fereastră, ținând telefonul în mână, simțindu-se ca un aparat lăsat pornit după terminarea programului.
Andreea scria. Elena răspundea pe scurt. Nu din pedeapsă, ci pentru că învăța să nu mai adauge câte o instrucțiune la fiecare propoziție.
Exact după o lună, fata a sunat într-o seară. Elena i-a văzut numele pe ecran și a lăsat să sune de trei ori, ca să nu răspundă prea repede. Andreea i-a spus că a trecut de perioada de probă. Șeful i-a oferit un proiect mic, doar al ei. Raftul s-a înclinat puțin, dar n-a căzut. În weekend avea de gând să cumpere dibluri noi, de data asta din alea pe care i le trimisese mama.
Elena asculta. Sfaturile i se îmbulzeau în gât, gata să iasă: ce dibluri exact, din ce magazin, cum negociezi salariul fără să fii agresivă. Și-a lipit palma de gură.
— Tu ești bine? a întrebat Andreea.
Elena ar fi putut să-i spună că a fost cât pe ce să ia trenul. Să transforme renunțarea într-un merit și să primească recunoștință. Dar atunci luna aceea ar fi redevenit o poveste despre ce a făcut mama pentru fiică.
Așa că i-a povestit de cursul de ceramică. De cum i-a crăpat prima farfurie în cuptor și toată lumea s-a prefăcut că nu observă. De o doamnă de la cenaclu care încurcă Bacovia cu Barbu, dar recită cu atâta convingere încât nimeni n-o contrazice. Andreea a râs. Apoi a spus că-i e dor.
Elena a închis ochii. Așteptase cuvintele astea o lună întreagă, dar acum nu mai sunau a victorie. Dorul poate exista fără ca persoana iubită să-ți controleze existența.
— Și mie, a răspuns.
Fata a întrebat dacă poate veni weekendul următor. Nu pentru că s-a întâmplat ceva rău. Pur și simplu acasă.
Elena s-a uitat prin cameră. I-a trecut prin minte să facă listă de cumpărături, să spele geamurile, să pregătească întrebări, să-și umple agenda cu treburi. A simțit mișcarea aia veche, pornind din plex, și s-a oprit.
— Vino, a spus. Și ce facem, hotărâm împreună.
După ce a închis, Elena a lăsat telefonul pe masă. Putea să scrie o listă, una singură, doar pentru ea. N-a scris. A doua zi dimineață a mers la piață și a cumpărat roșii, ardei și o legătură de leuștean. S-a întors acasă, a pus zarzavaturile pe blat și și-a dat seama că n-are niciun plan pentru ele. Nu știa ce-i place Andreei să mănânce acum. Poate nici Andreea nu știa.
