Telefonul a vibrat scurt pe noptieră, la două și jumătate dimineața. Doina a tresărit și a apucat orbește telefonul, cu inima bătându-i în gât. Ecranul arăta un mesaj de la Raluca, fiica ei.
*„Mamă… am spus DA!!!”*
Sub text, o fotografie. Raluca, radiosă, ținea în mână o cutiuță de catifea și un buchet imens de bujori albi. Lângă ea, drept ca un par, stătea Vlad. Fără zâmbet. Fără lumină în priviri. Rece și distant, de parcă tocmai semnase un contract nefavorabil.
— Mirele pare că merge la înmormântare, nu la cererea în căsătorie, a mormăit Doina, împingându-l pe soțul ei.
Constantin s-a frecat la ochi, a aruncat o privire și a dat din umeri.
— Poate s-a emoționat omul. Lasă, e târziu.
A adormit la loc în zece secunde. Doina a mai stat trează o oră, derulând fotografia pe ecran. Ceva nu se lega.
Raluca și Vlad erau împreună de aproape patru ani. El părea băiatul perfect: atent, politicos, venea întotdeauna cu flori, repara robinetele din casă, o ajuta pe Doina să care sacoșele din piața Obor. Dar avea un talent ieșit din comun să evite subiectul nunții. Ori de câte ori Raluca deschidea gura, găsea o altă scuză.
— Mai strângem niște bani întâi.
— Acum e o perioadă aglomerată la firmă.
— Hai să mai așteptăm un an, să vedem cum se așază lucrurile.
Doina îi spusese fiicei sale de nenumărate ori:
— Fata mea, bărbatul care te iubește cu adevărat nu amână la nesfârșit. E ceva suspect aici.
— Mamă, termină! E doar responsabil. Nu toți bărbații sunt ca tata, care te-a luat de nevastă după trei luni.
Când Vlad a propus să meargă împreună la Praga, pentru un city break de o săptămână, Raluca a sunat-o pe maică-sa entuziasmată.
— Simt eu, acolo o să mă ceară! Pe Podul Carol, la apus!
Așa s-a și întâmplat. Pe Podul Carol, cu luminițele care se aprindeau pe Vltava, Vlad a scos cutiuța. O scenă de film. Numai că verigheta fusese cumpărată în mall, de la un brand de bijuterii accesibil, cu două zile înainte de plecare, după ce Raluca îl târâse efectiv să probeze modele. Nici urmă de surpriză, nici urmă de emoție autentică. Un gest bifat pe listă.
Înapoi în București, Raluca plutea de fericire. Doina a decis să-și înghită temerile și să intre în hora pregătirilor. Au rezervat restaurantul din Herăstrău, au comandat rochia la o creatoare din Dorobanți, au făcut lista invitaților. Dar cu fiecare zi care trecea, Doina observa detalii care o rodeau pe dinăuntru.
Vlad nu suna niciodată primul. Nu iniția nicio discuție despre viitor. Când Raluca îi arăta mostre de invitații, răspundea sec: „Alege tu, tu ai gusturi mai bune”.
Într-o seară, pe când făceau planuri de nuntă, Raluca a rămas blocată cu privirea în telefon. Se făcuse albă la față.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Doina, lăsând jos catalogul cu aranjamente florale.
— Nimic… Nimic important, a bâiguit fata, băgând telefonul în buzunar cu o mișcare nervoasă.
Doina n-a insistat atunci. Dar n-a uitat.
Trei zile mai târziu, Raluca a sunat-o plângând în hohote.
— Mamă… nunta nu mai are loc.
— Poftim?! Ce s-a întâmplat, ce ți-a făcut?
— Am aflat ceva. Ceva de neiertat.
Raluca îi trimisese mamei sale o captură de ecran. Un profil de Facebook. O femeie de vreo treizeci și cinci de ani, cu un copil în brațe, într-o fotografie de familie. Soțul din imagine era Vlad. Data pozei: cu doar o lună în urmă. Sub poză, un comentariu de la un prieten comun: „Să vă trăiască familia! Când mai faceți unul?”
Doina a simțit cum i se înmoaie genunchii. Vlad nu era doar un iubit comod și lipsit de entuziasm. Era un bărbat însurat, cu un copil de trei ani, care își construise o relație paralelă mințind-o pe Raluca de la primul până la ultimul cuvânt.
— Unde e acum? a întrebat Doina cu o voce atât de calmă, încât și pe ea a speriat-o.
— Vine să-și ia lucrurile. A zis că putem „discuta civilizat”.
— Stai acolo. Vin imediat.
Douăzeci și cinci de minute mai târziu, Doina parca mașina în fața blocului fiicei sale. A urcat scările fără să aștepte liftul. Când a deschis ușa apartamentului, Vlad era deja acolo, cu o geantă de voiaj pe umăr, căutându-și încărcătorul de telefon prin sertare.
— Doamna Doina… pot să explic…
— Să explici ce? Că ai o soție și un copil acasă, iar fata mea era a doua ta opțiune? Un moft de weekend?
Vlad a oftat, și-a trecut mâna prin păr și a încercat un zâmbet stors.
— Am greșit, recunosc. Dar sentimentele mele pentru Raluca au fost reale.
— Sentimentele tale reale, a intervenit Raluca cu vocea sugrumată de plâns, n-au inclus și onestitatea. Ai mințit patru ani. Patru ani din viața mea! Credeai că nu o să aflu niciodată?
Vlad și-a lăsat umerii în jos. Nu mai avea replică. În liniștea din cameră se auzea doar respirația șuierătoare a Ralucăi.
Doina a făcut un pas în față, fixându-l cu o privire de gheață.
— Acum ai două minute să ieși din casa asta. Și să știi că eu am o prietenă bună avocat. Dacă îndrăznești să mai iei legătura cu fata mea, îți promit că soția ta va afla absolut tot. Cu poze, cu extrase de cont, cu tot ce trebuie. Ai înțeles?
Vlad a înghițit în sec. Apoi a înșfăcat geanta și a ieșit fără să spună un cuvânt. Ușa s-a închis cu un ecou sec.
Raluca s-a prăbușit pe canapea, cu fața în palme.
— Cum am putut să fiu atât de oarbă, mamă? Cum?
Doina s-a așezat lângă ea și a tras-o spre pieptul ei.
— Nu tu ești de vină, fata mea. El e un mincinos. Tu ai iubit sincer. Asta nu e o slăbiciune, e o dovadă de curaj.
Au stat așa minute în șir, fără cuvinte.
După o săptămână, Raluca a anulat toate rezervările. Și-a cerut scuze față de prietene, a returnat rochia de mireasă și a pus verigheta într-o cutie, undeva în spatele unui sertar.
— Ce faci cu inelul? a întrebat Doina într-o dimineață.
— O să-l vând și cu banii ăia o să-mi iau bilet de avion. Singură. Am nevoie să văd altceva.
Două luni mai târziu, Doina a primit o fotografie de la Raluca. Era în Valencia, pe terasa unui hostel, cu un pahar de sangria în mână și un zâmbet pe care nu i-l mai văzuse de ani de zile. Un zâmbet adevărat, fără efort. Lângă ea, un băiat cu părul ondulat și ochii verzi îi făcea cu mâna către obiectiv.
*„Mamă, el e Matei. Ne-am cunoscut la un muzeu. Nu știu ce-o fi, dar pentru prima dată după mult timp, nu mai simt că trebuie să conving pe cineva să mă iubească.”*
Doina a lăsat telefonul pe masă și s-a uitat pe fereastră. Ploua mărunt peste București. A zâmbit, și-a turnat o ceașcă de ceai de mentă și a șoptit pentru sine:
— Uneori, nunta care nu se ține e cel mai frumos noroc.
Apoi a luat o gură de ceai și a început să râdă încet, de una singură, gândindu-se la mutra lui Vlad când ieșise pe ușă cu geanta în mână.
