Eu, Andrei, zăceam cu gripă, cu termometrul arătând 39 și ceva, când am auzit telefonul mamei Elenei vibrând pe noptiera din hol. Ea tocmai plecase la întâlnirea cu D-na Doina, mama logodnicei mele, Carmen. Într-un restaurant din buricul Brașovului, ales de Doina, desigur. Mama se pregătise toată dimineața, își scosese din șifonier rochia aceea bleu, singura pe care o păstra pentru ocazii, și își făcuse coafura la coaforul de cartier. Voia să lase o impresie bună. Eu o asigurasem că Doina e o doamnă, că totul va fi civilizat.
N-a fost.
După două ore, mama m-a sunat plângând. Vocea îi tremura și puteam auzi zgomot de tacâmuri în fundal.
— Andrei, te rog… vin să mă iau tu sau… nu știu ce să fac. Chelnerul a adus nota. E de șapte mii două de lei. Doamna Doina a plecat.
Am sărit din pat deși capul îmi vâjâia. Am condus până în centru cu geamurile lăsate ca să nu adorm la volan. În restaurant, mama stătea nemișcată la o masă plină de farfurii goale, crustacee și pahare de cristal. Pe fața de masă albă, o pată de vin roșu și un teanc de bonuri fiscale. Chelnerul, un tip tânăr pe nume Mihai, s-a apropiat șoptit:
— Îmi pare rău, domnule… doamnele au comandat homar, cotlete de vită Wagyu, trei runde de cocktailuri. Doamna Elena a luat doar o salată de vinete și o apă plată. Au râs de ea când le-a spus că nu are toți banii. Au spus ceva de o tradiție, că mama miresei trebuie să plătească prima întâlnire. Și au plecat.
Mama nici nu s-a atins de notă. Privea doar farfuria ei, cu două felii de roșie rămase. Am plătit. Șapte mii două de lei. În timp ce semnam chitanța, am simțit cum febra e înlocuită de o furie rece, exactă, aproape matematică.
Asta nu era prima oară.
De trei ani, de când mă știam cu Carmen, Doina și cele două surori ale ei, Lilia și Rodica, ne transformaseră casa într-un fel de bufet suedez permanent. De Paște, apăreau fără să sune, se așezau la masă și mâncau până la ultimul cozonac. De Crăciun, veneau «în vizită scurtă» și rămâneau până spre dimineață, iar a doua zi nu mai găseam nici măcar o felie de sarmale. Plecau întotdeauna cu caserole pline: friptură, salată boeuf, prăjituri. Tot tacâmul. Noi eram «familia» — așa zicea Doina —, deci nu se punea problema să contribuie cu ceva.
Am ajuns acasă, am culcat-o pe mama cu un ceai de tei și m-am așezat la birou, cu capul încă pulsând. M-am uitat pe fereastră cum ninge mărunt peste acoperișurile Brașovului. Și am început să calculez.
Am stat treaz până la trei dimineața. Am refăcut din memorie și din bonurile vechi din portofel fiecare masă la care ele fuseseră «invitatele de onoare». Curcanul de Ziua Recunoștinței, când Doina a venit cu trei prietene și a mâncat jumătate din piept, iar apoi l-a felicitat pe bucătar — adică pe mine — și a plecat cu restul într-o pungă. Mușchiul de vită de Crăciun, cele două platouri de pește de Sfântul Andrei, grătarul de 1 Mai. Am pus prețuri reale, sume pe care noi le scosesem din buzunar, nu estimări umflate. Totalul a ieșit undeva la unsprezece mii de lei, fără cei șapte mii două din seara aceea.
A doua zi, m-am dus la un magazin de ambalaje și am cumpărat o cutie mare, argintie, cu panglică vișinie. Am umplut-o cu mâncare ieftină de la un fast-food din gară: șase cheeseburgeri uleioși, cartofi prăjiți fleșcăiți, trei porții de aripioare. Am adăugat deasupra un plic sigilat, elegant.
În plic am pus un document de două pagini, bătut la mașină. Titlul, scris cu font sobru, centrat: «Factura parazitului — trei ani de ospitalitate abuzată».
Dedessubt, un tabel detaliat:
– «Ziua Recunoștinței 2021 — Curcan umplut & garnituri — 1.100 lei»
– «Crăciun 2022 — Mușchi file & vin fiert — 2.300 lei»
– «Paște 2023 — Friptură de miel, cozonaci, ouă roșii — 1.800 lei»
Și așa mai departe, până la total. Am scanat și copia bonului din restaurant, am subliniat cu roșu comanda lui Doina vs. salata mamei. Am printat și fotografii, unele făcute chiar de Carmen la mesele noastre, fără să bănuiască: Doina cu farfuria supraîncărcată, Lilia punând friptura în caserolă, Rodica scoțând sticlele de suc din frigiderul nostru. Sub fiecare poză, o legendă rece, de contabil: «D-na Doina la ‘degustarea’ coastei de porc — 27 decembrie».
Și jos de tot, am scris de mână:
«Doamnă Doina, tradiția spune că nota primei întâlniri se returnează de către cea care a emis-o, cu dobânda umilinței. Aștept transferul până mâine la ora 12:00. Contul mamei e trecut pe spate.»
Știam că joia aceea Doina avea o întrunire a clubului de grădinărit «Magnolii», la ea acasă. Douăsprezece doamne din protipendada Brașovului, ceai Earl Grey, fursecuri franțuzești. Am apelat la un serviciu de curierat rapid și am programat livrarea exact la ora 15:00, când toate invitatele erau deja acolo.
Curierul mi-a trimis un SMS: «Pachetul a fost predat personal destinatarei». Am oftat adânc și am așteptat.
Telefonul a sunat la 15:23.
— Andrei, tu ți-ai pierdut mințile?! — vocea Doinei era ascuțită, aproape să țipe, dar reținută, probabil pentru că încă avea musafire. — Mi-ai trimis o cutie cu mâncare ieftină și cu o listă de… acuzații absurde! În fața prietenelor mele! Ele au văzut fotografiile, au început să-și șoptească! Crezi că e amuzant?
— Deloc, doamnă Doina. Dar e exact. Până la ultimul leu.
— E o răzbunare meschină! Ai făcut din mine o paria! O să…
— Să nu-mi spuneți ce-o să faceți, am întrerupt-o liniștit. O să returnați banii mamei. Până mâine la prânz. După care, poate, discutăm despre dacă mai există vreo nuntă.
— Nu îndrăzni să…
— A, și încă ceva. De Paștele viitor, dacă sunteți invitată, o să aștept o sticlă de vin și niște flori. Ca orice musafir civilizat. Seară bună.
Am închis.
Carmen m-a sunat în aceeași seară, firește. Era împărțită între furie și rușine. Mi-a spus că mama ei plângea în baie, că invitatele plecaseră repede, că circulase pe grupul de WhatsApp al clubului o poză cu «factura». Am întrebat-o dacă știa că mama ei a lăsat-o pe Elena să plătească șapte mii de lei după ce a mâncat o salată. A tăcut.
— Andrei, puteai altfel…
— Puteam, Carmen. Dar n-am mai vrut.
A doua zi, la 11:48, am primit notificare de la bancă. Mama m-a sunat imediat, nedumerită:
— Andrei, mi-au intrat șapte mii două de lei în cont. E vreo eroare?
— Nu e nicio eroare, mamă. E o rambursare.
— De la cine?
— De la o persoană care a înțeles, în sfârșit, ce înseamnă buna-creștere.
A mai durat două luni până am mai vorbit cu Carmen normal. Doina n-a mai apărut la noi acasă vreo jumătate de an. Când a revenit, de Crăciunul următor, a adus o sticlă de vin spumant și un buchet de trandafiri albi. S-a așezat la masă și a servit o singură porție din fiecare fel. Fără caserole. Fără comentarii.
Mama i-a zâmbit și i-a oferit o felie suplimentară de cozonac. Iar Doina, după o pauză lungă, a acceptat. În tăcere.
