Alina încuie ușa cabinetului stomatologic și-și aruncă geanta pe umăr. Treaba se lungise — o urgență intrată cu zece minute înainte de închidere, o măsea de minte spartă care sângera ca o nenorocire. Acum era aproape unsprezece noaptea, ploaia măruntă de noiembrie îi intra pe sub glugă, iar autobuzul tocmai îi plecase din stație. Scoase un oftat și o luă pe scurtătură prin spatele cinematografului vechi.
Aleea trecea printr-o parcare aproape goală. Doi stâlpi de iluminat pâlpâiau, iar lângă tomberoanele de la colț văzu o siluetă care nu se potrivea deloc cu peisajul. Un băiat de vreo zece ani ținea în brațe o fetiță care tremura. El purta un hanorac subțire, mult prea mare pentru el. Fetița, cu obrajii pătați de lacrimi uscate, își înfășurase mâinile în jurul gâtului lui și nu-și ridica privirea.
Alina se opri la trei pași.
— Voi de ce stați aici la ora asta? Unde-s părinții?
Băiatul o cercetă din priviri, cântărind-o cu o seriozitate de adult. Își trecu palma peste capul fetiței.
— Nu ne așteaptă nimeni. Ne-a dat afară. Tata vitreg.
— Mama?
— E acasă. Dar nu… nu poate. A adormit beată.
Alina simți cum i se strânge stomacul. Nu era cazul să facă morală. Ploaia se întețea, fetiței îi clănțăneau dinții.
— Cum te cheamă?
— Andrei. Iar ea e Elena. Are cinci ani.
— Bine, Andrei. Hai cu mine. Mâine vedem ce facem.
A doua zi dimineață, Alina le pregăti micul dejun. Băiatul mânca rar, cu timiditate, dar îi dăduse deja o mână de ajutor lui Vlad — băiatul ei de treisprezece ani — să care scaunele de la balcon. Fata nu scotea un cuvânt. În lumina crudă a dimineții, Alina îi observă vânătaia de pe brațul stâng și urma galben-verzuie de pe frunte. Era genul de semn pe care îl știa prea bine din anii de practică la Urgențe.
Radu, soțul ei, plecase înainte de șapte la atelierul de tâmplărie. Îi lăsase un bilețel pe frigider: „Ai grijă de tine. Și de ei. Vorbim diseară.” Atât. Nici o întrebare în plus. Îl cunoștea de paisprezece ani, știa că nu era omul cuvintelor multe.
Pe la zece, Alina îi luă pe copii și porni spre adresa pe care i-o dăduse Andrei. Un bloc de patru etaje din capătul Brașovului, cu fațada cojită și miros de varză acră pe casa scării. Ușa apartamentului nu era încuiată. Intrară. Din dormitor se auzea un sforăit greoi, ritmat, întretăiat de icnete.
Din bucătărie ieși o femeie. Nu putea să aibă mai mult de treizeci și doi, treizeci și trei de ani, dar pielea feței îi era cenușie, iar sub ochiul drept îi înflorise o vânătaie proaspătă. Purta un halat spălăcit, dar curat, și ținea în mână un prosop ud pe care îl răsucea întruna, fără să-și dea seama.
— A, ați venit. Cine ești?
— Sunt Alina. I-am găsit aseară în parcare. Au dormit la mine.
Femeia se rezumă de peretele holului și clipi lent.
— Bine. Intră în bucătărie.
Alina se așeză pe singurul scaun care nu șchiopăta. Femeia îi întinse o cană cu apă, apoi se lăsă pe un taburet și își aprinse o țigară cu mâini care tremurau.
— Ai copii?
— Un băiat. Treisprezece ani.
— Dacă mi se întâmplă ceva, nu-i lăsa pe-ai mei. Te rog. Du-te măcar să-i vezi la casa de copii. Sunt buni. Andrei are grijă de soră-sa ca un părinte.
— Ce tot spui? Ce să ți se întâmple? Du-te la poliție! La asistență socială!
Femeia râse scurt, un sunet care semăna mai mult a tuse.
— Am fost. De două ori. A stat cincisprezece zile la arest și când s-a întors mi-a rupt două coaste. Beat, nu mai ține minte. Pe ei îi dă afară din casă din orice. Dacă plânge fata, dacă nu râde, dacă râde prea tare. Nu e tatăl lor. Al lor a murit înecat, la muncă, acum patru ani. De atunci beau. Și nu mă mai pot opri. Am încercat. De cinci ori.
Alina îi privi mâinile. Degetele galbene, unghiile rupte, dar pielea din jurul lor — spălată. Casa era sărăcăcioasă, dar fără mizerie. Farfuriile puse frumos în uscător, masa ștearsă. Femeia asta încă mai lupta, doar că pierdea.
— Lucrezi undeva?
— Spălam podele la un restaurant. M-au dat afară săptămâna trecută. N-am mai ajuns trei zile.
Alina se ridică. Voia să spună ceva, dar nu găsea cuvintele. Femeia o apucă de încheietură.
— Te rog. Dacă se întâmplă ceva. Au nevoie de cineva.
Copiii o așteptau pe palier. Andrei o luă de mână pe Elena și o conduseră pe Alina până la stație. Când autobuzul trase la bordură, fata îi dădu drumul fratelui și, pentru prima dată, își ridică ochii spre ea și o cuprinse cu brațele de picior. Nu spuse nimic. Alina simți cum i se pune un nod în gât și se aplecă să o strângă ușor de umeri.
Duminică dimineața, pe când Alina pregătea micul dejun, soneria zbârnâi scurt, de două ori. Andrei stătea în prag. Era palid și respira sacadat.
— Pe mama au găsit-o la marginea orașului. E moartă. Poliția a spus că a fost… că n-a murit singură. Pe tata vitreg l-au luat. Elena e la o vecină, dar azi vin să ne ducă la centrul de plasament.
Alina îl trase pe băiat înăuntru și strigă după Radu. Acesta apăru din dormitor, cu părul vâlvoi și fața adormită, dar când o văzu pe Alina îmbrățișând copilul, înțelese imediat. Își luă geaca și ieși cu ei.
Lupta cu hârtiile dură trei săptămâni. Comisia de protecție a copilului, audieri, rapoarte, evaluări psihologice. Când Alina povesti ultima conversație cu mama lor — cererea disperată, ochiul vânăt, mâinile care tremurau — asistenta socială își notă ceva în dosar și închise mapa.
— Nu au alte rude care să îi revendice. Dacă doriți să preluați custodia temporară, o putem aproba până la finalizarea procedurii de plasament permanent.
În prima noapte oficială, Alina o culcă pe Elena în camera care până atunci fusese debara. O transformaseră într-o cămăruță mică, zugrăvită în lavandă, cu o pilotă cu fluturi și o veioză în formă de lună. Fata intră, se uită în jur, apoi se întoarse spre Andrei și îl trase de mânecă. Băiatul se așeză pe marginea patului și o ținu de mână până adormi.
Primele luni fură grele. Fata nu vorbea cu Radu. Îl privea de după colțuri, cu privirea aceea fixă și precaută, ca un animal care a învățat că mâna omului poate mângâia sau lovi. Dacă scăpa o cană pe jos, îngheța. Dacă Radu ridica vocea la televizor, se făcea mică pe canapea, cu umerii strânși și respirația oprită.
Radu nu forța nimic. Îi lăsa bomboane pe pervaz. Îi repara păpușa de cârpă căreia îi lipsea un nasture. O dată, când fata avea febră, stătu lângă ea toată noaptea, schimbându-i compresele, fără să scoată o vorbă. Dimineața, când Alina intră, o găsi pe Elena cu capul pe pieptul lui, amândoi dormind.
Dar abia în seara de Ajun, ceva se rupse definitiv. Radu se întorsese de la atelier după două zile în care terminase o comandă mare. Era frig, ninsoarea cădea des, iar Alina îl așteptase cu copiii în hol. Când deschise ușa, Elena se uită la el, apoi la Alina, apoi înapoi la el. Făcu trei pași nesiguri, se opri, se întoarse o secundă spre Andrei — care îi zâmbi și dădu din cap — și apoi o luă la fugă.
Se izbi de picioarele lui Radu și își înfășură brațele în jurul genunchilor lui, strângând cu o forță care nu părea să încapă într-un trup atât de mic. Radu îngenunche și o ridică. Fata îi cuprinse gâtul și își ascunse fața în umărul lui.
— Gata, micuțo, gata. Suntem aici, șopti el, iar vocea îi tremura.
Din bucătărie, Andrei și Vlad se uitară unul la altul, apoi ieșiră amândoi. Alina se apropie și ea. Radu o trase lângă el și rămaseră așa, în mijlocul holului, fără să spună nimic, legănați de mirosul de cozonac care venea din cuptor și de lumina caldă a becului de la intrare.
Pe fereastră, ninsoarea se așternea peste acoperișul atelierului de vizavi. Elena ridică fruntea, se uită la fulgii mari care cădeau și întinse mâna spre geam.
— Pot să pun globul argintiu în brad? întrebă ea, pentru prima dată întrebându-i ceva direct lui Radu.
El o sărută pe creștet.
— Poți să pui toate globurile. Și încă unul nou, dacă vrei.
Fata zâmbi — un zâmbet mic, nesigur încă, dar adevărat.
