Anca aproape că fugea pe aleea din Parcul Romanescu. Se făcuse târziu, trecuse bine de ora zece, iar felinarele aruncau pete galbene pe asfaltul ud. Tocmai terminase tura de seară la salonul de coafură din centrul Craiovei, rămăsese să închidă și să pună alarma, așa că întârziase mai mult decât își dorea. Gândul îi zbura deja acasă, la o farfurie caldă și la patul moale.
Aleea prin care o lua de obicei, pe lângă lacul cu nuferi, era pustie la ora aia. Doar băncile goale și foșnetul frunzelor de castan. Dar în dreptul fântânii arteziene, o siluetă dublă pe o bancă o făcu să încetinească. Doi copii. Un băiat de vreo zece ani și o fetiță mică, de cinci poate, strânși unul în altul. Băiatul o ținea pe fetiță cu brațul pe după umeri și o mângâia pe cap, în timp ce ea își ascunsese fața în pieptul lui.
— Măi, voi ce căutați aici la ora asta? întrebă Anca, apropiindu-se. E noapte, duceți-vă acasă.
Băiatul ridică privirea. Avea ochii atenți, de adult, și o tristețe mult prea grea pentru un copil. O strânse mai tare pe fetiță.
— N-avem unde. Ne-a dat afară tatăl vitreg.
— Și mama voastră unde e?
— Cu el. Beată.
Anca simți cum i se strânge stomacul. Nu stătu pe gânduri. Întinse mâna spre fetiță, apoi spre băiat.
— Haideți cu mine. Mâine vedem noi cum rezolvăm. Nu puteți rămâne aici.
Copiii se ridicară ezitând. Băiatul o luă pe fetiță de mână și i-o dădu Ancăi, apoi își puse palma în mâna ei liberă. Așa au pornit tustrei spre casă, fără vorbe multe.
Victor, soțul Ancăi, deschise ușa și rămase o clipă nemișcat. În spatele lui, Alex, băiatul lor de doisprezece ani, se uita peste umărul tatălui. Anca le explică în câteva cuvinte ce găsise în parc. Victor dădu din cap, fără să comenteze, și-i făcu semn lui Alex să aducă prosoape. Îi știa femeia de o viață întreagă și nu se mira de nimic.
În seara aceea, masa din bucătărie se umplu de farfurii. Copiii mâncau rar, rușinați, dar cu o foame care se vedea în gesturile grăbite. Fetița, Lia, nu dădea drumul mâinii fratelui ei, Cosmin, nici când ducea lingura la gură. Anca ieși câteva minute la vecina de vizavi, al cărei copil abia terminase clasa întâi, și se întoarse cu un braț de hăinuțe. A doua zi avea să le mai ceară și de la alții, dar pentru moment ajungea.
Fetița fu îmbăiată întâi. Când Anca o scoase din cadă înfășurată într-un prosop mare, Lia se uita în ochii ei cu o teamă pe care n-o mai văzuse la niciun copil. O îmbrăcă într-o pijama cu floricele și o așeză pe canapeaua din sufragerie. Cosmin se spălă singur, luă niște haine rămase de la Alex și se întinse lângă sora lui. În cinci minute, amândoi dormeau morți de oboseală, pe așternuturi curate.
Anca și Victor au stat până târziu în bucătărie, vorbind în șoaptă. Nu știau ce va urma, dar știau amândoi că ușa casei lor nu se va închide în urma acelor copii.
A doua zi dimineață, după ce Victor plecă la serviciu, Anca îi trezi ușor. Le dădu micul dejun, împachetă hainele spălate și uscate peste noapte și le spuse că e timpul să meargă la ei acasă. Voia să vadă cu ochii ei ce se întâmpla acolo. Copiii o conduseră fără tragere de inimă până la un bloc cenușiu de pe strada Amaradia, nu departe de parc. Apartamentul de la etajul trei avea ușa neîncuiată.
Înăuntru, un hol mic și o bucătărie sărăcăcioasă, dar curată. Din dormitor venea zgomotul greu al unui sforăit. Din cealaltă cameră ieși o femeie tânără, cu un halat vechi și nasturi lipsă, dar spălat. Avea un ochi vânăt, umflat, iar pielea feței părea trasă peste oase. Rodica, mama, își privi copiii cu o indiferență care o izbi pe Anca mai tare decât orice țipăt.
— Aaa, ați venit. Cine e?
— E tanti Anca. Am dormit la ea, spuse Cosmin, cu voce joasă.
Rodica ridică din umeri și se întoarse spre dormitor. Anca rămase în prag, cu pulsul bubuindu-i în tâmple. Dar femeia reapăru aproape imediat.
— Vino până-n bucătărie.
Se așezară la o masă de formica, una în fața celeilalte. Pe blat, o farfurie cu biscuiți și două căni de ceai aburind. Rodica își aprinse o țigară subțire, cu mâini care tremurau.
— Ai copii? întrebă, suflând fumul într-o parte.
— Un băiat, de doisprezece ani.
— Dacă mi se întâmplă ceva, te rog, nu-i lăsa pe-ai mei. Ai grijă de ei. Sunt buni.
Anca simți cum i se usucă gura.
— Și tu? Ai de gând să-i abandonezi?
— Nu mă mai pot opri. Am încercat de atâtea ori… Și nici el nu mă lasă. Dădu din cap spre camera de unde venea sforăitul. Am chemat poliția. A stat câteva zile la arest, s-a ales și cu un ordin de protecție, dar s-a întors și m-a bătut mai rău. Nu mai pot fără băutură, beau zilnic. Iar el, când bea, îi gonește pe copii.
— Și tatăl lor?
— S-a înecat în Jiu, când avea Lia un an. Atunci m-am apucat și eu de pahar.
— Nu lucrezi?
— Spălam pe jos la un magazin. M-au dat afară săptămâna trecută, din cauza absențelor.
— Dar el?
— Mai face câte o zi pe la descărcat. Ne descurcăm cumva.
Rodica își stinse țigara într-o scrumieră de tablă și o privi pe Anca drept în ochi. Avea pupilele dilate și lacrimi adunate sub pleoapa umflată.
— Te rog, dacă se întâmplă ceva, nu-i lăsa. Măcar du-te la ei la centrul de plasament, să știe că nu sunt uitați. Se vede că ești un om bun.
Anca se ridică brusc. Aerul din bucătărie i se păru irespirabil. Nu putea înțelege cum o mamă poate spune așa ceva. Se îndreptă spre ieșire, iar copiii o urmară până la ușă. Amândoi o îmbrățișară deodată, iar Anca simți cum lacrimile îi țâșnesc fără voia ei. Le șterse repede cu dosul palmei și îi spuse lui Cosmin:
— Știi unde mă găsești. Vino imediat dacă e nevoie.
Apoi ieși pe scări și plânse în hohote abia când ajunse pe trotuar. Oamenii se întorceau după ea, dar nu-i păsa.
Seara, după ce Alex adormi, Anca îi povesti totul lui Victor. El o ascultă fără să o întrerupă, ținându-i mâna pe masă. Când ea termină, spuse simplu:
— Dacă se-ntâmplă ceva, îi luăm la noi. Nici nu se pune problema.
Din ușa întredeschisă a camerei, Alex auzise tot. Intră în bucătărie în pijama și se apropie de părinți. Cei trei se îmbrățișară în tăcere, cu frunțile apropiate.
Cosmin apăru alergând trei zile mai târziu. Îl vedea pe geam, gâfâind și bătând cu pumnii în ușă. Anca deschise și băiatul aproape căzu înăuntru. Avea obrajii roșii și respirația tăiată.
— Mama a dispărut! Poliția l-a luat pe Sorin. Pe Lia o las la o vecină, dar ne duc la centru diseară, așa au spus asistenții. Am fugit să vă anunț.
Întoarse spatele și o zbughi pe scări în jos, strigând că se duce la soră-sa. În aceeași după-amiază, o mașină a protecției copilului i-a preluat pe amândoi și i-a dus la un centru de plasament din Bănie.
A doua zi, trupul Rodicăi fu găsit pe malul Jiului, lângă digul de lângă podul vechi. Avea urme de violență și mult alcool în sânge. Probabil presimțise sfârșitul, de aceea vorbise cu Anca.
Din acel moment, Anca și Victor au început o adevărată luptă cu hârtiile. Au bătut drumurile între direcția de asistență socială, tribunal și centrul de plasament. Au povestit comisiei despre noaptea din parc și despre promisiunea smulsă în bucătăria aceea curată. Nefiind rude în viață care să-i revendice, după câteva săptămâni li s-a aprobat plasamentul de urgență, iar apoi, încet, procesul de tutelă. Anca renunță la jumătate de normă la salon, ca să fie acasă cu fata.
Lia era o umbră. Nu scotea o vorbă decât cu fratele ei și tresărea la orice mișcare bruscă a lui Victor. Într-o seară, a scăpat o lingură de pe masă, iar zgomotul a făcut-o să se lipească de spătarul scaunului, cu ochii mari, holbați la bărbatul din fața ei. Victor nu făcu nicio mișcare. Rămase nemișcat, cu palmele pe masă, până când fata înțelese că nu va urma nicio palmă. Alex se aplecă și ridică lingura, zâmbindu-i. Cosmin îi mângâie mâna.
Încet, cu răbdare, Lia a început să se apropie de Anca și de Alex. Râdea când se jucau cu o minge de cârpă, desena floricele cu creioanele colorate, o ajuta pe Anca să așeze farfuriile. Dar de Victor încă se ferea. Se uita la el de după colțuri, îi urmărea mâinile mari și umerii lați cu o teamă care nu se născuse într-o singură noapte. Victor o privea cu blândețe, fără să o grăbească. Îi lăsa bomboane pe pervaz și pleca în altă cameră, ca ea să le ia fără să se teamă.
Într-o după-amiază de octombrie, Victor se întoarse după trei zile de delegație la Oradea. Parcase mașina în fața blocului și tocmai scotea geanta din portbagaj. Anca ieșise la poartă cu Lia de mână. Fata văzu mașina și se opri. Victor se așeză pe vine, la câțiva pași de ea, și întinse brațele. Nu spuse nimic. Așteptă.
Lia se uită la Anca, apoi la Cosmin, care stătea în pragul ușii de la intrare. Fratele ei dădu din cap, zâmbind. Fata păși încet, cu pași mici, iar când ajunse la Victor ezită o secundă. Apoi se aruncă de gâtul lui și îl strânse cu atâta putere câtă avea în brațele subțiri. El o ridică ușor și intrară așa, îmbrățișați, în bucătăria unde mirosea a plăcintă cu mere.
Alex și Cosmin apărură în ușă, iar Anca se apropie și ea. Pentru prima dată, Lia zâmbea fără să se ascundă. Cei cinci se strânseră într-o singură îmbrățișare mare și rămaseră acolo, în tăcere, cu frunțile plecate unii spre alții, în lumina caldă a becului de deasupra mesei.
