Andrei se născuse într-un corp care refuzase să crească. La treizeci și opt de ani, abia atingea metrul șaizeci și cinci și cântărea cât o fată de liceu. Școala fusese un chin: porecle, ghionturi, râsete. Mai târziu, viața de adult nu i-a adus respectul promis, ci doar aceeași indiferență amestecată cu milă. Lucra în arhiva unei biblioteci prăfuite din București, unde liniștea îl învăluia ca o pătură. Singurul lui prieten era Mihai, un fost coleg de bancă, acum instalator cu familie și un câine nebun după cum spunea el.
Dar inima lui Andrei tresărea de fiecare dată când intra în supermarketul „La doi pași” și o vedea pe Anca. Anca era opusul lui: înaltă, solidă, cu o coamă roșcată și o voce care ajungea până la ultima gondolă. Încasatoare de meserie, femeia controla coada de clienți cu o autoritate de sergent. Andrei o admira în tăcere, fără speranță. Până într-o seară de noiembrie, când doi băieți de cartier i-au luat înainte la coadă.
— Stai și aștepți, bătrâne, noi ne grăbim, i-a aruncat unul dintre ei, punând direct pe bandă o sticlă de bere.
Andrei simți cum i se urcă sângele în obraji. Sub privirea lui Anca, nu voia să se facă de râs. Șopti un „poftim?” stins, dar celălalt flăcău îl împinse ușor cu palma în stern:
— Ai auzit? Fii cuminte.
Înainte să apuce Andrei să reacționeze, vocea Ancăi a bubuit de după casă:
— Marfă minorilor nu vindem! Puneți return și cărați-vă! Dacă mai stați, chem paza!
Cei doi s-au retras bombănind. Anca a dat din cap și l-a privit pe Andrei:
— Hai, domnule Andrei, vă scanez eu repede că sunteți firav și nu vă descurcați. Luați, că v-ați pierdut și culoarea.
El a mormăit un mulțumesc, simțind cum îl arde rușinea. Dar din acea seară, lucrurile s-au schimbat. Anca a început să-i zâmbească, să-i pună întrebări, să-i strecoare câte o pungă cu mâncare de acasă – „că nu mănânci suficient, bărbate”. Colegele de la bibliotecă șușoteau: „L-a luat pe prichindel în primire, o fi vreun trofeu”. Lui Andrei nu-i păsa. Pentru prima dată în viața lui, o femeie frumoasă – da, pentru el Anca era frumoasă – îl vedea cu adevărat.
Relația a evoluat repede. Plimbări, cine, apoi o nuntă modestă la Starea Civilă. Andrei credea că a găsit iubirea. N-a durat mult. Anca s-a impus imediat ca șefă absolută a casei. Totul trebuia făcut după regulile ei, iar greșelile se plăteau. Mai întâi cu vorbe – „ești un incapabil, un mototol, nici o farfurie nu poți spăla” – apoi cu o palmă zdravănă într-o seară. Motivul? Spărsese un bibelou vechi, moștenire de la bunica ei, alunecând pe gresia udă. Paharul de palincă scăpase de pe masă, iar bibeloul se făcuse țăndări. Andrei se aplecase să strângă cioburile când a simțit palma fierbinte pe ceafă. Nu duruse mult, dar destul cât să-i lumineze mintea: „Destul”.
Divorțul a fost urât, cu scandaluri și reproșuri. Anca l-a făcut „lepră” și „defect din fabrică”. El a tăcut, și-a strâns cele câteva lucruri și s-a mutat într-o garsonieră semi-utilată din Militari. S-a jurat că nu se va mai lăsa umilit. Dar singurătatea îl apăsa. Așa că, într-o sâmbătă de martie, a luat metroul până la casa prietenului Mihai, în Berceni.
Mihai tocmai se certa cu cineva. Nu cu nevasta, ci cu Luna – o javră neagră, lungă de parcă era o taxă pe steroizi, care stătea pitită sub masă și scheuna.
— Fugi afară, că ai săpat iar în grădină! Uite ce gaură ai făcut! Și iar ai lătrat la copil, măgarule! striga Mihai, roșu de furie.
Andrei s-a așezat pe un taburet și s-a uitat la câine. Luna avea ochii triști, blana ciufulită, iar coada îi bătea timidă când îl văzu pe Andrei.
— Ce-are, Miha? E așa rea? a întrebat Andrei.
— Rea și proastă! N-o pot dresa, fuge după pisici, sapă tot, și când o cert, se ascunde. Săptămâna trecută a tras de lesă și a călcat-o pe nevastă-mea pe picior. Nu mai putem, vreau s-o dau la adăpost.
Andrei s-a aplecat și a întins mâna. Luna a mirosit-o, apoi s-a apropiat și i-a pus capul pe genunchi.
— Poate doar n-ai încercat s-o înțelegi, Miha. Eu știu cum e să fii certat și pocnit toată viața. Nu te face mai bun, doar te ascunzi. Uite, eu am fugit de acasă pentru o palmă. Poate că și Luna are nevoie de răbdare…
Mihai a râs:
— Atunci ia-o tu, dacă ești psiholog de câini! Scap și eu de ea, faci și tu o faptă bună. Ce zici?
Andrei a ezitat, dar când s-a uitat la Luna, parcă animalul i-a zâmbit. A dat din coadă de două ori.
— Bine, o iau. Dar nu promit nimic.
În acea seară, Andrei a plecat acasă cu Luna. În geanta de sport avea o lesă, o pungă de hrană uscată și o zgardă veche. Luna mergea cuminte lângă el, fără să tragă, și se uita uneori în sus, ca și cum ar fi vrut să mulțumească.
Primele zile au fost haotice. Luna era neobișnuită cu apartamentul, iar când auzea sirena mașinii de pompieri, lătra de rupea pereții. A ros și o pereche de papuci, a făcut o baltă lângă ușa de la baie. Andrei s-a trezit descurajat: „O fi prea mult pentru mine?” Dar și-a adus aminte de palma Ancăi, de umilințele de-o viață. Nu putea să renunțe. A căutat pe internet și a găsit un club canin din Drumul Taberei. Înscrierea costa 350 de lei pe lună, bănuți strânși din leafa de arhivar, dar a făcut efortul.
Acolo a descoperit ce înseamnă recompensa, răbdarea, comunicarea. Instructorul, un tip voinic pe nume Victor, i-a explicat: „Câinele nu e rău, e speriat. Trebuie să-i câștigi încrederea.” Andrei a învățat comenzi de bază, apoi mersul fără lesă. Luna nu era proastă, ba chiar inteligentă – doar că nimeni nu vorbise pe limba ei. În câteva luni, învățaseră trucuri, iar Luna nu mai trăgea de lesă, nu mai lătra fără rost. Andrei slăbănogul devenise Andrei „stăpânul Lunei”, un tip pe care oamenii îl salutau, îl întrebau sfaturi, îl invitau la socializare.
Pe terenul de joacă din Parcul Mogoșoaia, Luna alerga cu bucurie, iar Andrei o urmărea de pe o bancă. Așa a cunoscut-o și pe Ioana. O femeie cam de vârsta lui, cu un golden retriever jucăuș pe nume Max. Ioana era călduroasă, râdea ușor și nu-l trata niciodată cu milă. Într-o după-amiază, Max a alergat spre Luna, iar cei doi câini s-au încâlcit prietenește. Ioana s-a apropiat, râzând.
— Nu te-am mai văzut aici. Al tău e? Superbă javra, ce rasă e?
— Nici eu nu știu. E un fel de taxă pe steroizi, glumi Andrei. Dar e inteligentă.
— Se vede. Te respectă. Al meu, Max, e un motan, face ce vrea, dar îl iubesc.
Din acea zi, au început să se întâlnească regulat. Stăteau de vorbă ore întregi, în timp ce câinii oboseau. Ioana i-a povestit că lucra la o casă de asigurări, că divorțase după o relație abuzivă, și că Max fusese singurul ei sprijin. Andrei a simțit un fior de recunoaștere. Au început să iasă și fără câini – o cafea la o terasă din Centrul Vechi, un film la cinema. Ceva se lega ușor, fără presiune.
Dar înainte ca totul să devină oficial, trecutul a încercat să bată la ușă. Era o sâmbătă mohorâtă de octombrie. Andrei tocmai se întorsese de la piață cu o plasă de morcovi și carne pentru ciorbă. Luna stătea pe preșul de la intrare, când soneria a zbârnâit. Andrei a deschis și a găsit-o pe Anca, îmbrăcată sumar, cu ochii ușor tumefiați.
— Andrei… vreau să vorbim. Am greșit. Hai să mai încercăm o dată. Mi-e dor de tine. Ești… singur, eu sunt singură.
Înainte ca Andrei să poată răspunde, Luna s-a ridicat în spatele lui. Un mârâit grav i-a umplut holul. Nu un lătrat isteric, ci un avertisment clar. Anca a făcut un pas înapoi.
— Ai și javra asta agresivă? Chiar așa de jos ai ajuns? a scuipat ea.
Andrei i-a pus o mână pe cap Lunei. Mârâitul a încetat, dar câinele a rămas lipit de piciorul lui, antenă.
— Nu e agresivă. Mă protejează. E prima ființă care o face fără să-mi ceară nimic. Mi-a luat mult să înțeleg că merit să fiu apărat. Tu nu mi-ai arătat asta. Pa, Anca. Să fii sănătoasă.
A închis ușa ușor. Din spatele ei s-a auzit un pufnet, apoi pași care se îndepărtau. Andrei a respins senzația de gol din piept. Luna i-a lins mâna, iar el s-a pomenit zâmbind.
Viața nouă a prins contur. În fiecare dimineață, plimbarea cu Luna devenise o plăcere, nu o obligație. Pe terenul de joacă, Andrei nu mai era „slăbănogul”, ci „tipul cu javra uriașă și inimoasă”. Acolo juca frisbee, împărțea gustări canine, discuta despre dresaj. Ioana venea cu Max, și după alergăturile câinilor, rămâneau împreună pe o bancă.
Într-o seară de primăvară, cu miros de tei, Andrei stătea pe iarba din parc, cu capul sprijinit de blana caldă a Lunei. Ioana era lângă el, iar Max aducea o minge cu insistență. Ea l-a întrebat, jumătate în glumă: „Crezi că Luna ar fi de acord să mă mut la voi?” Andrei a râs și a privit-o pe Luna. Aceasta a dat din coadă și a lătrat scurt, de parcă ar fi dat aprobarea.
Nimeni nu mai îndrăznea să-l numească slăbănog. Iar dacă îndrăznea, nu-l mai deranja. Avea lângă el o javră care crezuse în el când nici el nu mai credea.
