Ci atunci când Rodica s-a repezit s-o ascundă.
Salonul conacului din Brașov era scăldat într-o lumină galbenă, de ceară. Crini albi, înalți cât un copil, încadrau sicriul deschis al Elenei, așezat chiar sub candelabrele de cristal care tremurau imperceptibil la fiecare pas. Elena părea că doarme, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, albă, cu decolteul lejer. Nemișcată. Verigheta îi strălucea pe degetul stâng, aceeași pe care Andrei i-o pusese cu trei ani în urmă, într-o bisericuță de lemn din Săcele.
Andrei stătea lângă ea, cu umerii prăbușiți, ținându-i mâna rece între degetele lui tremurânde. Se întorsese prea târziu dintr-un contract la Milano. Prea târziu cu o zi. Și-a aplecat fruntea spre mâna ei, iar când trupul i s-a înclinat, materialul subțire al rochiei s-a lăsat câțiva centimetri. Exact atunci a apărut. O pată vineție, cât o prună, fix deasupra claviculei. Fără sânge, fără rană deschisă, doar o explozie mută de capilare sparte sub pielea sidefie.
Nimeni n-ar fi băgat de seamă.
Dar Rodica a făcut o jumătate de pas în față. O mișcare aproape reflexă, delicată, ca și cum ar fi vrut să îndrepte o cută a rochiei. Două degete lungi au prins materialul și l-au tras ușor înapoi, acoperind urma. Trupul Elenei a rămas la fel de nemișcat, iar mireasma grea de crini a înghițit clipa. Toată lumea a tăcut.
Andrei a văzut-o. A văzut pata și a văzut mâna Rodicăi cum o ascundea. I-a lăsat încet mâna Elenei exact pe locul unde stătuse, de parcă n-ar fi deranjat nimic, și s-a întors direct spre ea.
— Ce-i asta?
Rodica a înghețat. Fața i s-a tras, buzele i s-au subțiat într-o linie albă, iar Dinu, care stătea deja în spatele ei, s-a uitat brusc în podea, de parcă gresia de sub covorul persan i-ar fi spus o taină.
— Andrei, te rog, nu face scandal… a șoptit Rodica, încercând să-și păstreze demnitatea de soacră îndurerată.
Dar ochii ei spuneau altceva. Erau prea sticloși, prea degrabă înmuiați de teamă, nu de lacrimi. Andrei s-a ridicat complet, a ocolit trupul soției și s-a oprit lângă Dinu, cumnatul mai mic, băiatul de douăzeci și patru de ani care ar fi trebuit să-i fie ca un frate. O palmă fermă i-a căzut pe umăr. Fără pumn, fără îmbrânceală. O simplă greutate care l-a țintuit.
— Spune-mi ce s-a întâmplat înainte să ajung eu acasă.
Buzele lui Dinu au tremurat. A încercat să-și ridice privirea spre Andrei, dar n-a reușit. Ochii i-au alunecat o fracțiune de secundă spre Rodica, apoi s-au retras ca o carapace atinsă. Chipul Rodicăi pierduse orice culoare, amestecându-se cu albul crizantemelor.
Andrei și-a retras mâna. S-a dat un pas în spate, destul cât să-i cuprindă pe amândoi în același cadru tăcut. Și atunci a pus întrebarea care ardea de când urcase din taxiul care-l adusese de la aeroport și găsise vestea morții lipită de poarta conacului, nu pe telefon.
— Era însărcinată. Cine a făcut-o?
Dinu a inspirat aerul ca un înecat. Rodica a făcut un gest mic, panicat, cu mâna, dar Andrei o sfâșiase deja cu privirea. Liniștea s-a spart doar de fâșâitul unei lumânări care se stingea.
—
Răspunsul nu a venit în cuvinte, ci într-o reacție pe care Andrei o cunoștea din copilăria petrecută pe lângă oameni care se apărau cu minciuni: Dinu a dat din cap, un refuz haotic, și a făcut un pas spre ușă. Dar Andrei a fost mai rapid. L-a prins de braț și l-a tras înapoi exact când Rodica a țipat înfundat.
— Lasă-l, Andrei, nu știi ce vorbești! A fost un accident! a strigat ea, și în acel moment și-a înfipt singură cuțitul în ficțiunea pe care o construiseră.
Andrei a rămas nemișcat, cu maxilarul încleștat.
— Accident? Ce accident?
Dinu s-a prăbușit atunci, pur și simplu, pe scaunul tapițat cu catifea de lângă ușă, ascunzându-și fața în palme. Plângea cu niște sughițuri care semănau a vomă. Iar Rodica, cu aerul că se rupe în bucăți, a început să vorbească repede, ca și cum toată povestea ar fi ieșit din ea fără voia ei.
Elena o sunase pe Rodica cu trei zile înainte, plângând. Îi spusese că e însărcinată și că tatăl nu e Andrei. Nu pronunțase numele, dar noaptea următoare, Dinu venise la conac, iar Rodica îi găsise pe amândoi într-o cameră la etaj, certându-se în șoaptă. Elena voia să plece, să se mute în alt oraș și să nu mai vadă pe nimeni. Dinu încerca s-o oprească. Cuvintele se transformaseră în îmbrânceli. Dinu o apucase de umeri și o trântise de tocul ușii, exact acolo unde lemnul avea o muchie ascuțită. Capul Elenei lovise colțul garnisit cu alamă. Un sunet sec, apoi tăcere. Căzuse ca o păpușă.
Rodica leșinase și ea de groază? Nu, nu leșinase. Hotărâse, la sânge rece, să nu cheme salvarea. Îi fusese frică de scandal, de oameni, de poliție, de ce va spune orașul. Dinu intrase în stare de șoc, iar Rodica, cu aceeași mână care acoperise pata, orchestrase totul. Îi convinsese pe toți că Elena se împiedicase pe scări și că inima i se oprise din cauza complicațiilor unei sarcini pe care nimeni nu voia s-o confirme. Doctorul de familie venise dimineață, bătrân, prieten vechi, și scrisese certificatul de deces fără să cerceteze prea mult.
Apoi veniseră florile. Și sicriul. Și Andrei.
Până atunci, vocea Rodicăi se spărsese, lăsând doar un șuierat. Dinu a ridicat capul, cu ochii roșii, fără să mai poată nega.
Andrei nu a țipat. Nu a plâns. S-a uitat la sicriul Elenei, la chipul ei liniștit care ascundea o trădare și o moarte îngrozitoare, și apoi a scos telefonul. Nu formația de urgență, ci numărul poliției. Un gest atât de calm, încât Rodica s-a năpustit asupra lui, încercând să-i ia aparatul din mână.
A urmat singura scenă violentă pe care pereții vechi ai conacului o vor mai ține minte. Andrei a împins-o ușor, cât s-o țină la distanță, dar Dinu, orbit de panică, s-a aruncat asupra lui. S-au încleștat. Un candelabru a tremurat, o vază s-a spart. Andrei, mai solid, l-a imobilizat pe Dinu cu fața în podea, fix lângă catafalcul pe care ardeau lumânările. În cădere, mâneca lui Dinu a agățat giulgiul de mătase, trăgându-l. Trupul Elenei s-a clătinat imperceptibil, iar rochia a alunecat din nou, dezvelind pata – de data asta pentru toți cei care ar fi intrat pe ușă.
Rodica a rămas deoparte, lipită de perete, repetând mecanic: „Ești nebun… ești nebun…”. Dar nu mai mișca nimeni.
Andrei a sunat la poliție. Le-a spus adresa clar, rar, de parcă ar fi dictat o comandă de mobilă, nu o crimă. Apoi a pus telefonul pe volantul unei icoane, a ridicat-o pe Rodica de pe jos, căci ea alunecase, și a așezat-o pe un scaun. Nu mai era niciun glas în afara propriului său suflet, care se rupea în tăcere.
După douăzeci de minute, curtea conacului s-a umplut de girofaruri albastre. Dinu a fost încătușat chiar lângă sicriul în care era întinsă femeia pe care o omorâse. Rodica a fost luată pe o targă, cu un șoc nervos care o lăsase mută, iar Andrei a rămas singur cu Elena.
S-a apropiat iar de ea. I-a atins părul, l-a dat ușor la o parte de pe umăr. Urma era acolo, mărturia brutală a ceasurilor ei din urmă. Nu știa dacă să plângă pentru trădare sau pentru moarte. Probabil pentru amândouă, dar acum nu mai conta. A sărutat-o pe frunte, a tras cu grijă giulgiul la loc, până sus, acoperind cu totul vinovăția de sub piele.
Apoi a ieșit pe trepte, unde poliția își făcea treaba, și a privit cerul de seară deasupra Brașovului.
Nu mai rămăsese nimic din familia pe care credea c-o are. Doar un adevăr care mirosea a crini și a benzină de la dubele poliției. Andrei a coborât scările și a acceptat să dea o declarație. Un prieten vechi, comisarul Miron, i-a pus o mână pe umăr, fără să spună nimic. Niciun cuvânt.
Și totuși, cuvântul pe care Rodica nu l-a mai putut rosti, acela care ar fi putut schimba totul, a plutit în aer până s-a stins: înnebunită de teamă, nu apucase să-i spună lui Andrei că, de fapt, copilul era al lui. Analizele o dovedeau. Elena voia doar să-l părăsească, fără să-i spună că sarcina era legitimă, iar Dinu o ținuse minte pe patul de moarte, aruncându-i în față minciuna despre un alt bărbat, ca să-l provoace pe Andrei, să-l sufoce de durere. Numai că poliția a primit mai târziu dosarul medical, iar Andrei l-a citit singur, într-o sală de așteptare, cu geamurile aburite.
Atunci a plâns. Nu de tristețe, ci de furie. Pentru că cei trei cumpătau acum, fiecare, câte o pedeapsă diferită, iar el rămânea cu mormântul unei femei care-i purtase copilul și cu amintirea unei întrebări care nu-și mai găsea răspunsul.
