— Mașina o trecem pe numele verișoarei mele,
a spus Marius atât de liniștit, de parcă vorbea despre cumpărături. În clipa aceea, Elena a închis mapa cu actele, s-a ridicat și a ieșit din reprezentanță fără să privească în urmă.
Agentul de vânzări răsfoia documentele și introducea datele în calculator.
— Doamnă, mai am nevoie doar de buletinul proprietarei, zâmbi el.
Elena întinse mâna după actele aflate pe birou. Din greșeală, mapa rămăsese deschisă.
Fotografia nu era a ei.
Pe buletin scria clar: Cristina Popescu.
Verișoara lui Marius.
Pentru câteva secunde, tot zgomotul din salon dispăru. Parcă nu mai auzea nici muzica, nici vocile clienților.
Îl privi pe soț.
El stătea relaxat, cu brațele încrucișate, convins că totul merge conform planului.
— Marius… de ce este buletinul Cristinei aici?
El încercă să zâmbească.
— Vorbim acasă. Acum nu e momentul.
Agentul îi privi pe amândoi, fără să înțeleagă.
— Continuăm? întrebă timid.
Elena își luă geanta.
— Nu. Contractul se anulează.
Bărbatul de la birou rămase cu pixul în aer.
— Dar dosarul este aproape gata…
— Atunci îl puteți închide.
Se întoarse și plecă.
Marius alergă după ea până în parcarea reprezentanței.
— Ai înnebunit? Ne faci de râs!
Elena își trase brațul din mâna lui.
— Eu? Sau tu? Ai vrut să cumperi mașina pe numele altei femei folosind banii mei.
— Exagerezi.
— Serios?
Trei ani strânsese fiecare leu.
Vânduse casa moștenită de la bunicul ei din apropierea Bistriței.
Renunțase la concedii.
Lucrase aproape în fiecare weekend pentru bonusuri.
Iar acum descoperea că urma să rămână fără nimic.
Marius privi în jur să nu fie auzit.
— Cristina are nevoie de ajutor.
Elena râse scurt.
— Bineînțeles. Mereu are nevoie.
Au urcat într-un taxi.
Șoferul porni spre cartier fără să scoată un cuvânt.
— Ascultă până la capăt, spuse Marius. Cristina are datorii. Foarte mari.
— Și?
— Dacă mașina e pe numele ei, poate începe un serviciu de livrări pentru cofetării. Se pune pe picioare. După aceea ne-o dă înapoi.
Elena îl privi de parcă nu-l mai văzuse niciodată.
— Îmi spui că voiai să cumpăr eu o mașină de aproape două milioane de lei vechi doar ca verișoara ta să-și rezolve problemele?
— Suntem familie.
Cuvântul acela îl folosea mereu.
Când cerea bani.
Când apăreau datorii.
Când cineva din neamul lui avea nevoie de ceva.
Niciodată când era vorba despre sacrificiile Elenei.
Ajunseră acasă.
Blocul mirosea a detergent ieftin și var proaspăt.
Apartamentul era cumpărat de Elena cu câțiva ani înainte de căsătorie.
Marius venise atunci cu două valize și promisiunea că vor construi împreună un viitor.
În hol erau două perechi de încălțări pe care Elena nu le recunoștea.
Din bucătărie venea miros de pui la cuptor și de cafea proaspătă.
Se opri în prag.
La masa ei stătea Doina, mătușa lui Marius.
Lângă ea, Cristina butona telefonul și râdea.
Pe masă era o sticlă de vin spumant și trei pahare pregătite.
— Ați venit! exclamă Doina. Perfect. Să sărbătorim!
Cristina ridică privirea și zâmbi larg.
— Ei… unde sunt cheile?
Elena rămase nemișcată.
— Cheile? Care chei?
În bucătărie se făcu liniște.
Cristina zâmbi în continuare, convinsă că totul este doar o formalitate.
— Cheile mașinii, evident. Marius mi-a spus că ieșim chiar diseară să fac primele drumuri. Trebuie să mă obișnuiesc cu ea.
Elena o privi câteva clipe fără să spună nimic.
Apoi își scoase telefonul și deschise aplicația băncii.
— Spune-mi, Cristina… ai plătit vreun leu pentru mașina asta?
— Nu… dar Marius…
— Ai contribuit măcar la avans?
Fata își mușcă buza.
— Nu.
— Atunci de ce vorbești despre ea ca și cum ar fi a ta?
Doina interveni imediat.
— Elena, nu fi egoistă. Familia trebuie să se ajute.
Elena zâmbi amar.
— Interesant… Familia mea sau doar familia lui Marius?
Soțul făcu un pas înainte.
— Ajunge! O să rezolvăm totul.
— Nu. Tocmai acum încep să rezolv.
Scoase din geantă mapa primită de la reprezentanță.
Contractul era deja anulat.
Chitanța pentru rezervare urma să fie restituită în contul din care fusese plătită.
Iar acel cont era doar pe numele ei.
Fața lui Marius se schimbă.
— Tu… chiar ai anulat?
— Da.
— Îți dai seama cât ne-ai încurcat?
— Pe cine? Pe tine sau pe Cristina?
Cristina lăsă telefonul pe masă.
— Eu nici măcar n-am știut că Elena nu este de acord.
Elena se uită direct la ea.
— Atunci spune-mi sincer. Tu credeai că eu cumpăr o mașină și ți-o ofer cadou?
Cristina tăcu câteva secunde.
Apoi oftă.
— Marius mi-a spus că era ideea voastră.
Toate privirile se întoarseră spre el.
— Marius?
El își drese glasul.
— Am vrut doar să evit o ceartă.
— Nu. Ai vrut să mă pui în fața faptului împlinit.
Doina încercă din nou să-l apere.
— Oricum sunteți soț și soție…
Elena o întrerupse calm.
— Apartamentul este al meu.
Economiile sunt ale mele.
Banii din vânzarea casei bunicului au fost ai mei.
Și tot eu trebuia să rămân fără mașină.
Pentru prima dată nimeni nu mai avea replică.
Cristina se ridică încet.
— Dacă asta este adevărul… eu plec.
Își luă geanta și ieși fără să privească în urmă.
Doina bombăni ceva și plecă după ea.
În apartament rămaseră doar Elena și Marius.
El încercă să se apropie.
— Hai să uităm tot…
— Eu nu uit. Eu decid.
Se duse în dormitor și aduse o mapă albastră.
Înăuntru erau toate actele locuinței și extrasele conturilor.
Le puse pe masă.
— Mâine îți cauți altă locuință.
Marius încremeni.
— Vorbești serios?
— Pentru prima dată după mult timp, da.
— Divorțezi pentru o mașină?
Elena îl privi liniștită.
— Nu.
Divorțez pentru că ai crezut că pot fi mințită și folosită.
Mașina doar m-a făcut să aflu adevărul.
A doua zi dimineață, Marius își strângea hainele în două genți, exact așa cum venise cu câțiva ani în urmă.
Nu a mai protestat.
Probabil înțelesese că pierduse ceva mult mai valoros decât un automobil.
Peste aproape două luni, Elena s-a întors singură în aceeași reprezentanță.
Același consultant a recunoscut-o imediat.
— De data asta… continuăm?
Elena a zâmbit.
— Da. Dar contractul va fi întocmit doar pe numele meu.
Agentul i-a întins cheile.
Când a pornit motorul și a ieșit din curtea reprezentanței, nu simțea că și-a cumpărat doar o mașină.
Simțea că, după foarte mult timp, își recâștigase respectul față de propria persoană.