— Irina dragă, fă-mi și mie o favoare… Las-o pe Andreea la voi doar câteva săptămâni, mă rugă mătușa soțului meu la telefon.
În clipa în care i-am văzut numele pe ecran, am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era omul care suna doar să întrebe ce mai facem. De fiecare dată urma o rugăminte din care ieșeam mai obosiți, mai săraci sau cu planurile date peste cap. De data aceasta aveam să pierdem exact ceea ce așteptasem ani întregi.
Eu și Radu strânseserăm bani aproape doi ani pentru prima vacanță adevărată cu fiica noastră, Daria, care împlinise cinci ani. Rezervasem o pensiune la Marea Neagră, ne luaserăm concediu și număram zilele până la plecare.
Telefonul acela a schimbat totul.
Familia lui Radu era numeroasă și fiecare considera firesc să ceară ajutor. Un verișor venea la oraș pentru analize. O mătușă trebuia să stea câteva nopți înaintea unei operații. Altă rudă avea nevoie de cineva care să-i păstreze bagajele. De fiecare dată ușa noastră era deschisă.
— Sunt ai mei… Cum să-i refuz? îmi spunea mereu Radu.
Iar eu tăceam. Nu pentru că îmi convenea, ci pentru că îl iubeam.
De data aceasta însă era vorba despre fata mătușii Valeria.
Andreea urma să dea admitere la un colegiu din Brașov și, chipurile, avea nevoie să stea la noi o lună până rezolva actele și prindea loc în cămin.
— Doar o lună, Irina. Îți promit că după aceea nici n-o să vă mai deranjeze.
Am discutat cu Radu două seri la rând.
— Noi plecăm la mare peste două săptămâni.
— Știu…
— Și cine rămâne cu fata?
— Poate găsim o soluție.
— Mereu găsim noi soluții pentru problemele altora.
În cele din urmă am cedat.
Mi-am spus că, dacă într-o zi și Daria va avea nevoie de ajutor într-un alt oraș, mi-aș dori ca cineva să-i deschidă ușa.
Andreea a sosit într-o după-amiază ploioasă de sâmbătă.
Coborî din autocar cu un troler mic și un rucsac uzat. Era o fată slabă, cu părul șaten prins neglijent și ochii atât de albaștri încât păreau desenați. Abia împlinise șaptesprezece ani.
— Bună ziua… Sper că nu vă încurc prea tare.
Vorbea încet și zâmbea timid.
I-am pus masa.
Nu-mi imaginam că o fată atât de firavă putea mânca atât de mult. Două porții de ciorbă, friptură, salată și, după aceea, jumătate din plăcinta cu mere pe care o făcusem pentru Daria.
Am schimbat o privire cu Radu.
El a ridicat din umeri.
Primele două zile aproape că nu a ieșit din cameră. Dormea mult și citea. Spunea că după examene era epuizată.
În schimb, frigiderul se golea văzând cu ochii.
Nu mă deranja mâncarea în sine.
Mă obosea faptul că trebuia să gătesc continuu după serviciu.
În a treia zi am rugat-o cu blândețe:
— Andreea, dacă tot stai aici, ai putea să-ți strângi puțin lucrurile?
— Sigur… Îmi cer scuze.
Le-a adunat imediat.
Apoi am început să vorbim mai mult.
Mi-a povestit că își dorește să devină cofetar și, cândva, să-și deschidă propria cofetărie.
Începuse să-mi fie dragă.
Avea ceva sincer în felul în care privea oamenii.
Problema era alta.
Mama ei nu pomenea nimic despre bani.
După aproape o săptămână, Radu m-a întrebat într-o seară:
— Crezi că i-a dat mătușa vreun ban?
— Nu știu. De ce?
— Pentru că fata n-a scos niciun leu din buzunar.
Atunci am observat și eu.
Nu cumpărase nimic.
Nici măcar o apă.
Nici măcar o periuță de dinți nu avea. I-am cumpărat eu una, împreună cu șampon și câteva lucruri de igienă.
Radu a sunat-o pe mătușa Valeria.
— Lasă, mamă… Trecem printr-o perioadă grea. Îți trimit eu luni niște bani.
Luni au venit exact 300 de lei.
Atât.
Pentru aproape o săptămână de cazare și masă.
Am rămas fără cuvinte.
Iar miercuri dimineață, mătușa a sunat din nou.
— Irina are gust bun la haine, nu? Vă rog, mergeți cu Andreea prin magazine. Are doar două tricouri și niște adidași rupți. Luați-i ce trebuie pentru colegiu. Luni intră salariul și vă dau fiecare leu înapoi.
Radu s-a uitat spre mine.
Am ezitat câteva secunde.
Apoi am oftat.
— Bine… Dar păstrați-vă promisiunea.
După serviciu am mers toate trei la cumpărături.
Am găsit rochii frumoase, blugi, încălțăminte, un hanorac, lenjerie, prosoape și tot ce avea nevoie pentru cămin.
Andreea era atât de fericită încât îi dăduseră lacrimile.
— N-a cumpărat nimeni niciodată atâtea lucruri pentru mine…
La întoarcere am intrat într-o pizzerie.
Daria râdea, Andreea îi făcea figurine din șervețele, iar eu, pentru prima dată după multe zile, simțeam că poate luasem decizia corectă.
Am păstrat toate bonurile într-un plic.
Nu pentru că nu aveam încredere.
Ci pentru că îmi promisesem că, de data asta, lucrurile vor fi făcute cum trebuie.
Numai că luni a trecut fără niciun mesaj.
Marți la fel.
Miercuri seara, Radu a sunat din nou.
— Mătușă Valeria, voiam doar să întreb când ne puteți trimite banii. Am păstrat și toate bonurile…
La celălalt capăt s-a lăsat câteva clipe de liniște.
Apoi femeia a izbucnit într-un râs scurt.
— Vai, Radu… Chiar ai ajuns să numeri banii cheltuiți pe fata noastră? Credeam că voi, ăștia de la oraș, nu vă împiedicați de câteva mii de lei…
În cameră s-a făcut o liniște apăsătoare.
Iar Andreea, care tocmai intrase pe ușă și auzise ultimele cuvinte ale mamei sale, a rămas încremenită cu privirea în podea…
Andreea a rămas nemișcată câteva secunde.
Fața i se albise.
A lăsat încet rucsacul jos și s-a dus direct în camera ei, fără să spună un cuvânt.
Eu și Radu ne-am privit nedumeriți.
— N-am vrut să audă asta… a șoptit el.
Seara, când am bătut la ușa camerei, fata stătea pe marginea patului cu ochii roșii.
— Pot să intru?
A dat din cap.
M-am așezat lângă ea.
— Nu trebuie să te simți vinovată.
A tăcut câteva clipe, apoi a scos din rucsac un plic mototolit.
— Eu… voiam să vi-i dau după ce intram la colegiu.
Înăuntru erau câteva bancnote împăturite cu grijă.
Nu erau multe.
— De unde sunt?
— Din banii mei…
Am rămas surprinsă.
— Ce bani?
— De doi ani lucrez în fiecare vacanță. Spăl vase la o pensiune din sat și mai ajut o vecină la cofetărie. I-am strâns pentru începutul școlii.
Mi s-a pus un nod în gât.
— Dar mama?
Andreea a zâmbit amar.
— Mama nu știe că mai am banii ăștia. Dacă află, îi cheltuie. Mereu spune că după salariu îmi cumpără ce-mi trebuie, dar salariul se duce pe altceva.
Atunci am înțeles tot.
Nu fata fusese trimisă fără bani din nepăsare.
Fusese trimisă pentru că cineva se baza că alții vor rezolva totul.
Am împins plicul înapoi spre ea.
— Pune-i la loc.
— Dar…
— Sunt ai tăi. O să ai nevoie de ei.
A început să plângă în liniște.
În seara aceea eu și Radu am vorbit până târziu.
— Nu mai vreau niciun ban de la mătușa ta, i-am spus.
— Nici eu.
— Dar vreau să știe că nu e corect ce face.
Radu a aprobat.
A doua zi a sunat-o.
— Mătușă, nu-ți mai cerem nimic. Dar să știi un lucru: Andreea nu este o povară. Felul în care ai lăsat-o să plece este problema.
Femeia s-a supărat imediat.
— Acum mă judecați și voi? Eu muncesc de dimineața până seara!
— Nu despre muncă vorbim.
— Lasă că vă știu eu. V-ați îmbogățit și vă uitați de sus la noi!
Radu a închis telefonul.
Nu mai avea rost.
În zilele următoare, Andreea a primit vestea că fusese admisă.
Era atât de emoționată, încât tremura când a citit mesajul.
Din păcate, căminul urma să se elibereze abia peste încă două săptămâni.
— Dacă vă încurc, pot să-mi caut o gazdă… a spus ea încet.
Daria, care desena pe covor, a ridicat imediat capul.
— Nu pleca!
Am zâmbit.
— Nici nu ne-am gândit la asta.
În următoarele zile, casa parcă s-a schimbat.
Andreea gătea împreună cu mine.
Îl ajuta pe Radu în grădină.
Îi citea povești Dariei înainte de culcare.
Nu o rugase nimeni.
Pur și simplu făcea totul din recunoștință.
Într-o după-amiază, am găsit pe masa din bucătărie o prăjitură.
— Am încercat rețeta bunicii, a spus ea rușinată.
Era cea mai bună prăjitură cu vișine pe care o mâncasem de ani întregi.
Am râs.
— Dacă deschizi vreodată cofetăria aia, să-mi păstrezi o masă.
Ochii i s-au luminat.
Două săptămâni mai târziu s-a mutat în cămin.
Am dus-o cu mașina.
Avea același troler vechi cu care venise.
Doar că acum era plin cu haine curate, rechizite și câteva lucruri cumpărate cu drag.
Când ne-am luat rămas-bun, m-a îmbrățișat atât de strâns încât am simțit cum îi tremură umerii.
— Mulțumesc… Pentru tot.
— Să nu renunți niciodată la visul tău.
Au trecut aproape cinci ani.
Într-o dimineață de primăvară, am primit un mesaj.
„Doamna Irina, dacă sunteți liberă sâmbătă, vă aștept la o cafea. Am ceva să vă arăt.”
Am mers fără să bănuiesc nimic.
În centrul Brașovului, pe o străduță liniștită, am văzut o firmă nouă.
„Laborator de Cofetărie Andreea.”
În vitrină erau zeci de prăjituri.
Iar înăuntru, în halat alb, zâmbea aceeași fată timidă care coborâse cu ani în urmă din autocar cu un singur troler.
Ne-a îmbrățișat pe mine, pe Radu și pe Daria.
Apoi a pus pe tejghea o cutie elegantă.
— Prima comandă din ziua deschiderii este pentru familia care m-a făcut să cred că pot avea un viitor.
N-am putut spune nimic.
Aveam lacrimi în ochi.
În drum spre casă, Radu mi-a strâns mâna.
— Știi ce mă bucură cel mai mult?
— Ce?
— Că într-o zi am ales să ajutăm un copil… și n-am avut nici cea mai mică idee că, de fapt, copilul acela avea să ne lase una dintre cele mai frumoase amintiri din viața noastră.