Numele pe care nu-l mai voia
Când Diana a pășit pentru prima dată în clădirea Direcției Județene, avea impresia că viața ei începea în sfârșit cu adevărat. Își aranjase atent sacoul bej, își repetase zâmbetul în oglindă de zeci de ori și era convinsă că acesta era locul din care avea să urce acolo unde visase încă din adolescență.
Șefa de la Resurse Umane, doamna Mariana, o privea însă cu o atenție aproape incomodă, răsfoind fiecare foaie din dosar de parcă încerca să descopere un secret ascuns printre diplome.
— Ai terminat facultatea de administrație. De ce accepți un post de secretară? Ai putea câștiga mai bine în altă parte.
Diana își păstră calmul.
— Programul îmi permite să am grijă de mama. Locuim destul de departe și pentru mine contează mai mult timpul decât salariul.
Femeia dădu încet din cap.
— Înțeleg… Dar aici scrie Diana Elena Popescu, iar tu te-ai prezentat drept Daria.
Fata zâmbi fără să clipească.
— Toți îmi spun Daria. Mi se pare mai elegant.
Mariana nu părea convinsă, dar închise dosarul.
— Mâine începi. Astăzi mergi la secretariatul directorului. Colega ta, Irina, îți va explica tot ce trebuie să știi.
Secretariatul era exact cum și-l imaginase.
Mobilier modern, pereți de sticlă, fotolii din piele, tablouri scumpe și un birou impecabil. Totul inspira putere și bani.
În spatele biroului stătea o femeie brunetă, cu un zâmbet atât de cald încât Diana rămase surprinsă.
— Bună! Tu trebuie să fii colega nouă. Slavă Domnului! Lucrez singură de aproape trei luni și copiii mei aproape că au uitat cum arăt.
— Eu sunt Daria.
— Încântată. Eu sunt Irina. Hai să-ți arăt cum merg lucrurile pe aici.
Irina îi explică programările directorului, persoanele importante, documentele urgente și toate micile detalii pe care doar experiența le putea învăța.
Diana asculta, dar gândurile ei erau în altă parte.
Privea oamenii eleganți care intrau și ieșeau din biroul directorului și își spunea în sinea ei:
„Aici este șansa mea. Nu voi rămâne o simplă secretară. Unul dintre acești bărbați va deveni soțul meu.”
De ani întregi se pregătise pentru acel moment.
Citise reviste despre lux, învățase cum se îmbracă oamenii bogați, ce parfumuri folosesc, ce restaurante frecventează și cum trebuie să vorbești ca să pari că faci parte din lumea lor.
Era sigură că diferența dintre ea și femeile bogate era doar o oportunitate.
Directorul observă repede că noua secretară învăța foarte repede.
Era organizată, politicoasă și avea un talent aparte să vorbească pe limba fiecărui vizitator.
De multe ori o lua cu el la întâlniri oficiale, iar Diana interpreta fiecare compliment ca pe o confirmare că urca tot mai sus.
În același timp, mai mulți tineri antreprenori îi aduceau flori, cafea sau mici atenții.
Fiecare gest îi întărea convingerea că visul era aproape.
Irina nu părea să observe nimic.
Își vedea liniștită de familie, de cei doi copii și de soțul ei, care lucra ca șofer în instituție.
Dianei i se părea că colega ei se mulțumește cu prea puțin.
Când directorul urma să împlinească șaizeci de ani, toată instituția vorbea despre petrecerea grandioasă la care urmau să participe primarul, oameni de afaceri și personalități importante.
Diana era convinsă că va primi invitație.
Își cumpărase chiar și o rochie lungă, bleumarin, pentru acea seară.
Într-o după-amiază rămase peste program să termine niște documente.
Din biroul directorului se auzeau voci.
— Domnule director, o invităm și pe Daria? Am auzit că și-a cumpărat deja rochie pentru aniversare.
Diana își ținu respirația.
Era sigură că urma să audă cât este de apreciată.
Directorul izbucni însă într-un râs scurt.
— Pentru ce? Secretarele sunt angajate bune, dar atât. La petrecerea aceea vin oameni din altă categorie. Fiecare trebuie să-și cunoască locul.
Fiecare cuvânt căzu peste ea ca o lovitură.
Pentru prima dată în ultimii ani, tot ceea ce construise în mintea ei părea să se prăbușească.
După aniversarea directorului, la care, așa cum se așteptase și totuși refuzase să creadă până în ultima clipă, nu fusese invitată, Diana veni la serviciu cu aceeași ținută impecabilă, însă ceva din privirea ei dispăruse. Zâmbea din obișnuință, răspundea politicos tuturor, dar în suflet simțea o goliciune pe care nici cele mai elegante haine nu o mai puteau ascunde.
Irina o privea din când în când peste monitor și înțelegea că fata trece printr-o dezamăgire, chiar dacă nu știa motivul.
— Diana, ai pățit ceva? Parcă nu mai ești aceeași.
— Sunt doar obosită.
— Toți obosim. Dar tu pari tristă.
Diana ridică din umeri.
— O să-mi treacă.
Irina nu insistă. Îi puse doar lângă tastatură o prăjitură făcută în casă.
— Mama spune că dulciurile nu rezolvă problemele, dar fac mai ușor începutul unei zile.
Pentru prima dată, Diana îi mulțumi sincer.
În următoarele zile observă tot mai des că un tânăr din departamentul de logistică găsea mereu un motiv să apară în secretariat.
Ba aducea un dosar.
Ba cerea o semnătură.
Ba întreba ceva ce putea afla foarte ușor prin telefon.
Era înalt, cu părul șaten și cu un zâmbet atât de sincer încât părea complet nepotrivit într-o instituție în care majoritatea oamenilor își ascundeau adevăratele gânduri.
Îl chema Andrei.
— Cred că băiatul acela vine mai mult pentru tine decât pentru acte, îi spuse Irina într-o zi, zâmbind ștrengărește.
Diana oftă.
— Exagerezi.
Exact atunci Andrei apăru din nou cu un teanc de documente.
— Îmi pare rău… cred că am completat greșit tabelul.
Diana îl răsfoi atent.
— Ai încurcat perioadele de raportare. Refă-l.
— Mulțumesc că ai observat.
— Dacă nu observam eu, îl întorcea directorul.
Andrei râse.
— Tocmai de asta îmi place să trec pe la tine.
— Pentru că îți verific greșelile?
— Nu.
Se opri o clipă.
— Pentru că atunci când explici ceva, nu mă faci să mă simt prost.
Diana rămase surprinsă.
Era prima dată când cineva îi făcea un compliment fără să privească la felul în care era îmbrăcată sau la machiajul ei.
În zilele următoare au început să vorbească tot mai mult.
Despre muncă.
Despre familii.
Despre copilărie.
Despre vise.
Andrei îi povesti că și-a pierdut tatăl foarte devreme și că mama lui muncise ani întregi ca infirmieră pentru ca el să poată termina facultatea.
Nu se plângea.
Vorbea despre ea cu un respect care o impresiona.
Într-o seară, când majoritatea colegilor plecaseră deja acasă, Andrei se opri lângă biroul ei.
— La noi în departament s-a eliberat un post de coordonator administrativ.
Diana îl privi surprinsă.
— Și?
— Cred că tu ai fi omul potrivit.
— Eu?
— Da. Cunoști documentele mai bine decât mulți dintre noi și ai terminat facultatea exact pentru asta.
Ea zâmbi amar.
— Eu venisem aici cu alte planuri.
Andrei o privi curios.
— Pot să ghicesc?
Diana inspiră adânc.
— Credeam că dacă ajung printre oameni influenți, dacă învăț să mă port ca ei și dacă mă schimb suficient, voi găsi un soț bogat și voi avea viața pe care mi-am imaginat-o.
Andrei nu râse.
Nu o judecă.
Spuse doar atât:
— Știi ce am observat?
— Ce?
— În ultimele săptămâni ai zâmbit cu adevărat doar când ai uitat să impresionezi pe cineva.
Cuvintele lui rămaseră mult timp în mintea ei.
În aceeași seară se opri la mama ei.
Au băut ceai în bucătăria mică în care crescuse.
După câteva minute de tăcere, Diana izbucni în lacrimi.
Îi povesti tot.
Despre petrecerea la care nu fusese invitată.
Despre cuvintele directorului.
Despre anii în care încercase să devină cineva care nu era.
Mama îi mângâie mâna.
— Ți-am spus cândva că oamenii care iubesc văd sufletul. Cei care doar evaluează văd hainele, funcția și contul din bancă.
Diana închise ochii.
Acum înțelegea.
Nu fusese respinsă pentru că era prea simplă.
Ci pentru că încercase să-și măsoare propria valoare după regulile altora.
Peste două săptămâni acceptă oferta lui Andrei și se mută în departamentul de logistică.
Atmosfera era complet diferită.
Colegii lucrau în echipă, râdeau împreună și nu încercau să impresioneze pe nimeni.
Irina veni în prima zi cu o tavă de plăcinte.
— Să fie cu noroc!
Directorul aproape că nu mai trecea pe acolo.
Și, spre surprinderea Dianei, nici nu-i mai lipsea.
În schimb, Andrei era mereu aproape.
O învăța răbdător tot ce nu știa.
O asculta.
Îi respecta ideile.
Nu încerca niciodată să o schimbe.
Într-o după-amiază de primăvară, după terminarea programului, au rămas amândoi în parcarea instituției.
— Diana…
— Da?
— Nu știu dacă există momentul perfect.
Ea îl privi zâmbind.
— Nici eu.
— Dar știu sigur că nu vreau să mai plec niciodată acasă fără să te întreb dacă vii cu mine.
Ochii ei se umplură de lacrimi.
Nu pentru că auzise cea mai spectaculoasă declarație de dragoste.
Ci pentru că era cea mai sinceră.
Un an mai târziu au făcut nunta.
Mică.
Simplă.
Cu familie, prieteni și colegii care se bucurau cu adevărat pentru ei.
Irina a fost una dintre primele care a îmbrățișat-o.
— Vezi? Tot Diana ai rămas. Nu trebuia să fii altcineva ca să fii iubită.
Mama zâmbea printre lacrimi.
Iar Andrei nu-și lua ochii de la soția lui.
Nu o privea ca pe un trofeu.
Nu o compara cu nimeni.
Nu o evalua.
O iubea.
Abia atunci Diana a înțeles cât de mult timp pierduse încercând să intre într-o lume în care nu era apreciată ca om, ci doar tolerată cât timp era utilă.
Adevărata bogăție nu însemna mesele luxoase, costumele scumpe sau invitațiile la evenimente exclusiviste.
Adevărata bogăție era să existe un om care îți vede sufletul înainte să observe hainele, care îți ține mâna în momentele grele și care îți amintește, în fiecare zi, că nu trebuie să demonstrezi nimic pentru a merita iubirea.
Și atunci Diana a încetat să mai alerge după o viață strălucitoare, pentru că descoperise ceva infinit mai prețios: un loc unde era iubită exact așa cum era și unde nu mai trebuia niciodată să poarte un nume sau o mască pentru a fi acceptată.