Vecinul de la etajul șase
Mara tocmai scosese din cuptor o tavă cu plăcintă cu mere, când soneria începu să sune prelung, încăpățânat, de parcă omul de dincolo de ușă nu cerea să i se deschidă, ci se ținea de buton ca de ultima margine a lumii. Pisica ei, Lili, care dormea pe calorifer, sări speriată și dispăru sub masă, iar Mara își șterse palmele de prosop, oftând, fiindcă știa deja cine era.
— Iarăși dumneata? — murmură ea, fără să-și mai ascundă oboseala, înainte să răsucească cheia.
Ușa nici nu se deschise bine, că un bărbat înalt, cu haina mirosind a frig, fum și băutură, se prăbuși în holul ei îngust, lovind cu umărul pantofarul. Nu spuse nimic limpede, doar își trase genunchii spre piept și rămase acolo, pe covorașul cu flori albastre, ca un copil mare și pierdut.
Prima dată când îl găsise așa, Mara crezuse că omul făcuse infarct și sunase la vecina de vizavi, tanti Viorica, tremurând toată, însă bărbatul doar dormise până dimineață, iar când se trezise, se uitase rușinat la pereții ei galbeni și își ceruse iertare de parcă i-ar fi spart o fereastră, nu i-ar fi speriat jumătate de noapte.
— Am greșit ușa, doamnă, vă rog să mă iertați.
— O ușă poate o greșești o dată, domnule, dar nu în fiecare vineri, — îi răspunsese Mara atunci, strângând halatul la piept.
Abia a treia oară aflase că îl cheamă Andrei și că locuia cu un etaj mai sus, împreună cu soția lui, într-un apartament unde, după cum avea să înțeleagă mai târziu, era mai mult zgomot decât căldură. În seara aceea, însă, Mara se supărase de-a binelea, fiindcă nu i se părea normal ca un bărbat însurat să doarmă pe holul unei femei singure, indiferent cât de rătăcit sau nefericit era.
— Mă duc la soția dumitale, — hotărî ea, pășind peste el cu grijă. — Să vină să-și ia bărbatul acasă.
La etajul șase, o femeie slabă, cu părul prins neglijent și cu telefonul lipit de palmă, deschise ușa doar cât să-și arate fața nemulțumită.
— Ce vreți?
— Soțul dumneavoastră este la mine în hol, beat și aproape inconștient. Vă rog să coborâți după el.
Femeia își roti ochii, ca și cum Mara o deranja cu o problemă fără importanță.
— Dacă poate să bea, poate să și urce. Nu mă interesează unde doarme.
— Dar este soțul dumneavoastră.
— Pe hârtie, poate. În rest, să-l țină cine are chef.
Ușa se închise atât de repede, încât Mara rămase câteva clipe cu mâna ridicată în aer, simțindu-se deodată rușinată pentru o durere care nici măcar nu era a ei. Coborî încet, iar când intră în apartament și îl văzu pe Andrei dormind lângă papucii ei de casă, nu mai simți aceeași furie, ci o milă grea, apăsătoare, pe care nu știa unde s-o pună.
Dimineața, el se trezi înainte ca ea să termine cafeaua și se ridică în șezut, cu ochii roșii de rușine.
— Nu mai am ce căuta aici, știu. Am întrecut măsura.
— Ați întrecut-o de mult, — spuse Mara, dar îi puse totuși pe masă un pahar cu zeamă de varză murată. — Beți, că arătați ca un om scos dintr-o fântână.
Andrei prinse paharul cu ambele mâini și zâmbi slab.
— Prima dată chiar am greșit ușa. După aceea… cred că am venit aici fiindcă era mai liniște decât sus.
— Liniștea mea nu e adăpost pentru necazurile altora.
— Știu. Numai că acasă nu mai sunt om, Mara. Sunt portofel, factură plătită, frigider umplut, iar dacă într-o zi nu mai pot, mi se spune că nu folosesc la nimic.
Ea îl privi mai atent atunci, observându-i mâinile crăpate, unghiile muncite, umerii grei, parcă purta în spate mai mult decât propria haină.
— Și credeți că băutura rezolvă asta?
— Nu. Dar am sperat prostește că măcar o să observe că mă pierd.
Mara tăcu, fiindcă răspunsul acela o duru mai tare decât se așteptase. Ea nu avusese soț, nu avusese copii, iar viața ei se așezase cuminte între serviciu, piață, pisică și serile lungi în care televizorul vorbea doar ca să nu fie prea multă tăcere în casă.
În vinerea următoare, soneria sună scurt, aproape politicos. Când deschise, Andrei era treaz, ras, îmbrăcat curat, ținând în brațe un buchet mare de crizanteme albe.
— Nu le-am furat, — spuse el stânjenit. — Le-am cumpărat de la o bătrână din piață.
— Și ce vreți să fac eu cu ele?
— Să le primiți ca scuze. Și, dacă se poate, să veniți cu mine la teatru. Am două bilete.
Mara simți cum obrajii i se încălzesc, dar se trase un pas înapoi.
— Nu merg nicăieri cu un bărbat însurat.
— Divorțăm.
— Când o să fie adevărat, nu doar spus pe pragul meu, atunci mai vorbim.
Andrei nu insistă, iar asta o tulbură mai mult decât dacă ar fi făcut-o, fiindcă în tăcerea lui era o demnitate tristă, de om care începuse, în sfârșit, să se ridice singur. După câteva luni, tanti Viorica îi spuse pe scară că apartamentul de la șase se vânduse și că Andrei plecase după divorț, singur, cu două valize și fără scandal.
— Săracul om, — oftă vecina. — Cu femeia aia nici sfântul nu rămânea întreg.
Mara nu răspunse, dar în seara aceea nu-și găsi locul în casă. Ieși pe bulevard, trecu pe lângă florărie, pe lângă stația de tramvai și ajunse fără să-și dea seama în fața teatrului vechi, unde o fată tânără ținea un bilet în mână și întreba trecătorii dacă nu vrea cineva să intre, fiindcă mama ei se îmbolnăvise.
Mara cumpără biletul aproape fără să gândească, intră în sală și se așeză la locul indicat. Când luminile începură să scadă, auzi din spate o voce care îi strânse inima.
— Mara?..
Se întoarse și îl văzu pe Andrei, cu două rânduri mai sus, îmbrăcat sobru, treaz, surprins și speriat de parcă întâlnirea aceea nu era întâmplare, ci răspunsul unei rugăciuni pe care nu îndrăznise s-o spună.
Mara nu ținu minte aproape nimic din piesă, deși actorii plângeau, râdeau și ridicau sala în picioare la final. În mintea ei se învârtea doar gândul că unele uși se deschid din greșeală, dar poate tocmai greșelile acelea arată cel mai bine unde trebuia să ajungă un om.
După spectacol, ieși încet, sperând și temându-se în același timp că Andrei o va ajunge din urmă. El o aștepta lângă garderobă, cu mâinile în buzunarele paltonului, fără flori, fără bilete, fără niciun gest mare, doar cu privirea aceea curată a unui om care nu mai vrea să se ascundă.
— Pot să te conduc acasă?
— Poți, — răspunse Mara după o clipă. — Dar mergem pe jos.
Au mers mult, prin aerul rece de noiembrie, pe trotuare lucioase de ploaie, vorbind mai întâi despre nimicuri, apoi despre tot ce doare. Andrei îi povesti că nu mai bea, că și-a schimbat locul de muncă, că locuiește într-o garsonieră mică, unde are doar un pat, o masă și o plantă pe care încearcă să n-o omoare din nepricepere.
— Nu vreau să crezi că ai fost salvarea mea, — îi spuse el lângă o trecere de pietoni. — Mi-ar fi rușine să pun pe umerii tăi ce trebuia să duc singur.
— Și atunci ce vrei să cred?
— Că, într-o noapte în care eu nu mai aveam respect pentru mine, tu m-ai tratat ca pe un om. Chiar și când m-ai certat.
Mara întoarse capul, fiindcă i se umeziseră ochii. Nu era obișnuită să primească astfel de adevăruri, simple și grele, iar inima ei, pe care o ținuse ani întregi închisă ca pe o cameră nelocuită, începea să facă zgomot.
— Și eu m-am prefăcut multă vreme că nu am nevoie de nimeni, — spuse ea încet. — Dar uneori, seara, puneam o singură farfurie pe masă și mă durea mai tare decât voiam să recunosc.
Andrei nu o luă de mână imediat. Doar merse lângă ea, respectând distanța aceea mică, dar importantă, iar Mara simți că poate tocmai de aceea îi era bine cu el, fiindcă nu încerca să-i spargă singurătatea, ci aștepta să-i fie deschisă ușa.
În lunile care urmară, el veni uneori cu pâine caldă, alteori cu mere, alteori doar cu o glumă obosită și o privire blândă. Mara îl primea prudent, dar din ce în ce mai firesc, iar Lili, pisica, care nu suporta pe nimeni, ajunse să adoarmă pe haina lui, semn pe care tanti Viorica îl declară mai sigur decât orice certificat.
— Dacă pisica l-a ales, fată dragă, tu ce mai aștepți? — râdea vecina.
— Să fiu sigură că nu confund mila cu dragostea.
— Mila te obosește. Dragostea te liniștește.
Mara ținu minte vorbele acelea. Le ținu minte într-o seară de primăvară, când Andrei îi repară raftul din bucătărie și rămase apoi să spele vasele, fără să facă din asta o favoare. Le ținu minte când el îi aduse un bilet la teatru și îi spuse că de data aceasta cumpărase unul singur, pentru ea, iar el o va aștepta afară dacă ea vrea să meargă fără el.
Peste un an, în fața aceluiași teatru, Andrei se opri brusc și scoase din buzunar o cutiuță mică. Nu îngenunche, nu făcu spectacol, nu rosti cuvinte învățate, ci rămase în fața ei cu emoția unui om care știa cât de mult cântărește o promisiune.
— Nu-ți cer să uiți cum am intrat prima dată în viața ta, — spuse el. — Îți cer doar să mă lași să rămân altfel decât am venit.
Mara îl privi și, pentru o clipă, îl văzu pe omul de pe covorașul ei, pierdut, rușinat, zdrobit de o casă în care nu fusese iubit. Apoi îl văzu pe omul din fața ei, drept, limpede, muncit, dar viu, și înțelese că uneori viața nu aduce fericirea împachetată frumos, ci o lasă la ușă într-o seară oarecare, murdară de ploaie și plină de greșeli.
— Da, Andrei, — șopti ea. — Dar să știi că, dacă mai greșești ușa, te trimit iar la etajul șase.
El râse cu lacrimi în ochi, iar râsul acela îi cuprinse pe amândoi ca o lumină caldă. Trecătorii intrau grăbiți la spectacol, orașul foșnea în jurul lor, dar pentru Mara lumea se oprise în loc exact cât să-i arate că nu e niciodată prea târziu să fie pusă a doua farfurie pe masă.
Mai târziu, când în bucătăria lor mirosea a ciorbă, a pâine prăjită și a mere coapte, Mara se gândea uneori la noaptea aceea cu soneria prelungă și se înfiora. Dacă nu ar fi deschis, dacă ar fi sunat la poliție, dacă ar fi rămas doar cu frica ei, poate că amândoi ar fi continuat să trăiască lângă oameni și totuși singuri.
Dar ea deschisese. Iar el, care într-o vreme nu mai găsea drumul spre propria casă, învățase până la urmă că adevărata casă nu este ușa pe care scrie numele tău, ci omul care aprinde lumina când te aude venind.