Dimineața la București a început cu o liniște nefirească, spartă brusc de soneria telefonului care a făcut-o pe Maria să tresară din somn. Timp de cinci ani, ecranul acestui aparat fusese mai mult o piesă de decor, un obiect mut care îi amintea de tot ce a pierdut. Numele fiului ei, afișat pe ecran, părea acum o invocație dintr-o altă viață.
– Mamă? Ești bine? Sper că nu te-am trezit, deși la ora asta bănuiesc că ești deja în picioare, a spus vocea lui Andrei, rece și calculată, ca un acord comercial.
Maria și-a dus mâna la piept, simțind cum inima îi bate neregulat.
– Andrei? Doamne, Andrei, ești tu?
– Da, sunt eu. Am tot meditat la situația ta. Știu că locuiești singură în apartamentul ăsta din sectorul 3 și, sincer, mă îngrijorează sănătatea ta. Nu mai ești tânără, iar scările acelea sunt un pericol. M-am gândit că ar fi mai bine să te muți cu noi, la casă, lângă Ploiești. Voi fi acolo în vreo oră să discutăm detaliile.
Când a sunat la ușă, Maria l-a privit cu o curiozitate dureroasă. Nu s-au îmbrățișat. Andrei arăta impecabil, îmbrăcat la costum, cu o servietă de piele pe care a plasat-o pe masa din bucătărie cu o precizie chirurgicală. Timp de 38 de ani, ea a fost mamă, tată, contabilă și zid de protecție pentru el, mai ales după moartea soțului ei, când viața a devenit o luptă pentru fiecare leuț pus deoparte pentru acest apartament. Pentru ea, pereții aceștia erau istoria supraviețuirii ei.
– Mamă, am vorbit cu soția mea, Elena. Am făcut un calcul. Dacă te muți la noi, e mult mai eficient să donăm apartamentul acesta acum. Avem niște taxe de optimizat și, în plus, vrem să ne asigurăm că nepotul tău are unde să se dezvolte, a spus el, deschizând servieta și scoțând un set de documente cu antet notarial.
Maria a simțit cum podeaua îi fuge de sub picioare.
– Vrei să zici… să semnez acum? Înainte să vorbim despre cum ne simțim? Andrei, nu ne-am mai văzut de cinci ani, de când ne-am certat la botezul copilului tău cel mic…
– Trecutul nu mai contează. Prezentul cere pragmatism, a întrerupt-o el, fixând-o cu o privire lipsită de orice urmă de afecțiune. – Este un gest de înțelepciune. Dacă ai grijă de viitorul nostru, noi avem grijă de tine. Este pur și simplu un transfer de proprietate pentru siguranța ta.
Maria a privit documentele. În acele pagini scria, de fapt, că își semnează propria dispariție din casa pe care a plătit-o cu atâtea sacrificii.
– Andrei, pentru tine totul este un contract? Eu sunt mama ta, nu un activ de bilanț. De ce ai venit abia acum, când e vorba de semnături?
Andrei a ridicat din umeri, un gest disprețuitor.
– Am venit să rezolvăm o problemă. Ești singură, îmbătrânești, iar eu sunt singura ta soluție. Dacă nu semnezi acum, nu văd de ce ne-am mai pierde timpul cu mutarea.
Maria a respirat adânc, simțind cum o forță interioară, pe care o credea stinsă, începe să ardă.
– Nu, Andrei. Nu voi dona apartamentul. Dacă vrei, îți fac un testament, moștenești totul după ce nu voi mai fi. Dar cât trăiesc, acest loc este singurul meu scut. Nu pot semna.
El a închis servieta cu un zgomot sec, semn că negocierile luaseră sfârșit.
Andrei s-a ridicat brusc de la masă, iar scaunul a scârțâit violent pe gresia din bucătărie. Chipul lui, până atunci impasibil, s-a contorsionat într-o mască de iritare nedisimulată.
– Deci asta e recunoștința ta după atâția ani? Eu vin cu o soluție modernă, care ne-ar fi avantajat pe amândoi, iar tu te cramponezi de niște pereți care nici măcar nu mai sunt în trend? Dacă refuzi să colaborezi, atunci nu știu ce cauți în planurile noastre de viitor, mamă.
Maria a rămas nemișcată, cu mâinile încrucișate pe piept. Deși îi tremurau genunchii, vocea ei a sunat surprinzător de limpede.
– Nu mă cramponez de pereți, Andrei, ci de singura dovadă că am reușit ceva în viața asta. Dacă vrei să vii în vizită ca fiu, ușa e mereu deschisă. Dar dacă vii ca un partener de afaceri, atunci am greșit amândoi adresa.
Andrei s-a îndreptat spre ieșire, luându-și haina de pe spătarul scaunului. Aerul din cameră părea să se fi răcit cu zece grade.
– Voi mai reflecta la asta, dar să nu te miri dacă nu mai trec curând pe aici.
Maria a simțit un gol uriaș în stomac, dar, spre propria ei surprindere, nu a început să plângă. A făcut un pas înainte, învingându-și ezitarea.
– Andrei, stai puțin. Am pus apă la fiert. Am făcut plăcinte cu brânză, exact cum îți plăceau când erai mic, cu mult mărar și smântână. Hai să stăm la masă, ca oameni normali, nu ca într-o sală de ședințe.
Andrei s-a oprit cu mâna pe clanță. A ezitat câteva secunde, iar în acea clipă, în ochii lui a licărit ceva care amintea de copilul de odinioară. A revenit încet la masă și s-a așezat, de data aceasta mai puțin rigid.
Au mâncat în tăcere, iar Maria a evitat cu tact orice discuție despre acte sau moșteniri. A vorbit despre vecini, despre grădina pe care o îngrijește și despre cum prețurile la piață au crescut absurd. Andrei a început să povestească, mai întâi ezitant, despre cum e să conduci o echipă de constructori în perioade de criză. Pentru prima dată în cinci ani, nu mai erau un creditor și un debitor, ci mamă și fiu.
Când s-a pregătit de plecare, atmosfera era alta.
– Știi, mamă, duminică Elena vrea să facem un grătar la marginea pădurii. Copiii te-au întrebat de câteva ori. Poate… poate ai vrea să vii și tu? Fără acte, fără discuții. Doar să fim împreună.
Maria a simțit cum o căldură plăcută îi inundă pieptul.
– Mi-ar plăcea enorm, Andrei. Voi fi acolo.
După ce el a plecat, Maria a rămas singură în bucătărie. A privit locul unde fusese servieta lui și a simțit un val imens de eliberare. Nu îi dăruise apartamentul, dar părea că, în sfârșit, începea să-și recapete fiul. Totuși, când liniștea serii a pus stăpânire pe casă, ochii i s-au umplut de lacrimi. Erau lacrimi amare, de un amestec ciudat: tristețea celor cinci ani pierduți și ușurarea că nu a fost nevoită să-și vândă sufletul pentru o fărâmă de atenție. S-a așezat în fotoliu, simțind că, pentru prima dată, controlul propriei vieți era în mâinile ei, dar prețul plătit pentru acest adevăr fusese o viață întreagă de așteptare.