Când am intrat în apartament, încă simțeam în buzunar greutatea plicului pe care îl primisem la serviciu cu numai două ore înainte. La clinica unde lucram ca asistentă medicală nu se mai plăteau de mult premiile în numerar, însă directorul hotărâse ca, de data aceasta, să le ofere personal fiecărui angajat, spunând că este un semn de respect pentru lunile în care munciserăm fără să ne uităm la ceas.
Eu nici măcar nu apucasem să pun banii într-un cont. Îi ținusem în geantă tot drumul spre casă, iar în autobuz mă surprinsesem zâmbind, imaginându-mi că peste câteva zile voi sta în sfârșit în cabinetul stomatologic și voi scăpa de durerea care mă urmărea de aproape un an. Medicul îmi spusese limpede că, dacă mai amân, tratamentul va deveni mult mai complicat și mai scump, dar întotdeauna apărea câte ceva mai urgent.
Când am deschis ușa apartamentului, Andrei stătea întins pe canapea, cu televizorul pornit și telefonul în mână. Nici măcar nu s-a ridicat să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Am pus geanta pe masă, am mers să mă schimb și, când m-am întors, plicul nu mai era acolo.
— Unde este plicul? — am întrebat, convinsă că poate îl mutase din greșeală.
El a schimbat canalul fără grabă și a răspuns atât de liniștit, încât pentru o clipă am avut impresia că eu sunt cea care nu înțelege situația.
— I l-am dus Mariei.
Am rămas nemișcată.
— Cum adică i l-ai dus?
— Avea nevoie mai mare decât tine. Frigiderul i s-a stricat, mai are și niște datorii. Tu ești puternică. O să mai câștigi.
Nu era prima dată când își ajuta sora, dar fusese prima dată când hotărâse singur ce să facă cu banii mei.
Am tras încet un scaun și m-am așezat în fața lui.
— În plic erau treizeci și patru de mii de lei.
— Știu.
— Și nici măcar nu m-ai întrebat.
A ridicat din umeri.
— Dacă te întrebam, spuneai nu.
Mi-a fost imposibil să răspund imediat. Nu mă durea atât suma, cât naturalețea cu care îmi fusese luată. Ca și cum munca mea îi aparținea lui, iar eu eram doar persoana care mergea dimineața la serviciu pentru ca alții să poată decide unde ajung banii.
M-am refugiat în bucătărie și am început să spăl o farfurie deja curată. Gestul nu avea niciun sens, însă aveam nevoie să-mi ocup mâinile înainte să izbucnesc.
Din sufragerie s-a auzit vocea lui:
— Dacă tot ești acolo, fă-mi și mie un ceai.
M-am uitat lung la robinetul din care curgea apa și, pentru prima dată după foarte mulți ani, nu m-am grăbit să răspund.
În clipa aceea a sunat telefonul.
Era Maria.
Vocea ei era caldă și dulce, exact ca de fiecare dată când avea nevoie de ceva.
— Elena, nu știu cum să-ți mulțumesc! Andrei mi-a spus că tu ai insistat să mă ajutați. Am plâns când mi-a spus. Nu mai credeam că există oameni atât de buni…
Am închis ochii.
— Chiar așa ți-a spus?
— Da… că tu ai zis să nu mai așteptăm și să-mi dea banii imediat.
Am strâns buretele atât de tare, încât spuma mi-a ieșit printre degete.
— Și pe ce îi cheltuiești?
Ea a început să enumere frigiderul, ratele, cizmele, un telefon nou pentru băiat și câteva alte lucruri pe care le considera urgente.
Am înțeles atunci că nici măcar ea nu știa adevărul.
Nu știa că nimeni nu mă întrebase.
Nu știa că premiul fusese destinat tratamentului meu.
— Să-i folosești cu sănătate, Maria.
Am închis fără să mai aștept răspunsul.
În seara aceea am ieșit pe balcon.
Aerul rece de început de martie mirosea a ploaie și a fum de lemne. În curte, mașina lui Andrei era lăsată din nou chiar lângă poarta de acces, sub indicatorul care interzicea parcarea.
Îi spusesem de zeci de ori că într-o zi o va ridica platforma.
De fiecare dată râdea.
— Cine să vină tocmai aici?
Vecinul de la etajul trei și-a aprins o țigară pe balconul alăturat.
— Elena, iar a lăsat-o acolo? Astăzi au fost cei de la ridicări prin cartier. Au încărcat deja două mașini.
Am privit instinctiv spre intrare.
Doi angajați în veste portocalii mergeau încet printre automobile și fotografiau numerele de înmatriculare.
Mai aveam timp.
Puteam să intru în casă.
Puteam să-l strig.
Puteam să-l salvez.
Exact cum îl salvasem de sute de ori înainte.
Îi plătisem cândva un credit restant fără ca părinții lui să afle.
Îl acoperisem când uitase să achite întreținerea.
Îi găsisem actele pierdute.
Îi aminteam de aniversările rudelor.
Îi reparasem greșelile atât de des, încât ajunsese să creadă că este firesc.
În clipa aceea mi-am pus o singură întrebare.
Dacă îl voi salva și acum, ce se va schimba mâine?
Maria va avea un frigider nou.
Andrei va continua să creadă că poate hotărî în locul meu.
Iar eu voi merge din nou la stomatolog doar ca să aud că trebuie să mai aștept.
Am rămas în tăcere.
Am intrat în apartament și am închis ușa balconului fără să spun nimic.
Nu trecuseră nici douăzeci de minute când din curte s-a auzit fluierul scurt al unui agent, urmat de zgomotul metalic al platformei care ridica un automobil.
Eu eram deja sub duș.
Apa cădea peste umeri, iar pentru prima dată după foarte mult timp nu simțeam că trebuie să fug să rezolv problema altcuiva.
Când am ieșit, Andrei alerga prin casă cu geaca trasă peste tricou.
— Unde sunt cheile? Elena, ai văzut cheile?
— În buzunarul gecii.
Le-a găsit, s-a repezit la geam și a rămas împietrit.
Locul era gol.
— Mi-au luat mașina!
L-am privit fără grabă.
— Probabil.
S-a întors spre mine cu ochii mari.
— Tu știai?
Am încuviințat.
— Am văzut că era parcată unde nu avea voie.
— Și nu mi-ai spus?
Pentru câteva clipe nu s-a auzit nimic.
Apoi am răspuns calm:
— Exact cum tu ai văzut plicul meu și nu m-ai întrebat.
A coborât în fugă.
S-a întors aproape de miezul nopții.
Obosit.
Nervos.
Cu o hârtie mototolită în mână.
— Până dimineață nu o eliberează. Trebuie să plătesc amenda, transportul și taxa de depozitare.
S-a așezat în fața mea și a rămas câteva secunde în tăcere.
— Dă-mi zece mii. Mâine îți dau înapoi.
Am ridicat privirea.
— Nu.
— Serios?
— Foarte serios.
— E doar o situație de urgență.
— Și dinții mei ce erau?
Nu a răspuns.
Dimineața a plecat cu autobuzul spre parcarea unde era dusă mașina.
Eu am mers la serviciu pe jos până la stația de tramvai și, pentru prima dată după multe luni, mi-am cumpărat o plăcintă caldă doar pentru că aveam poftă.
Colega mea, Irina, m-a privit atent.
— Pari schimbată.
Am zâmbit.
— Poate că, în sfârșit, sunt.
Seara, Andrei a venit acasă și a pus pe masă chitanța.
Suma era aproape identică cu premiul meu.
Destinul avea uneori un mod foarte precis de a pune oamenii în fața propriilor alegeri.
În aceeași seară am deschis un cont nou și l-am denumit simplu: „Elena”.
Nu era un gest împotriva lui.
Era primul gest făcut pentru mine.
Două zile mai târziu, Maria a sunat din nou.
Vocea ei nu mai era atât de sigură.
— Andrei spune că te-ai supărat…
— Nu.
— Atunci?
— Am încetat doar să las pe alții să hotărască în locul meu.
A tăcut câteva secunde.
— O să încerc să-i dau lui Andrei banii înapoi.
— Dă-i lui. El are o datorie față de mine.
După convorbirea aceea, în casă s-a schimbat ceva ce nu putea fi măsurat în bani.
Andrei a început să întrebe înainte să decidă.
Și-a mutat mașina numai în locurile permise.
Nu pentru că se temea de amendă, ci pentru că înțelesese, în sfârșit, că fiecare alegere făcută pe seama altcuiva vine, mai devreme sau mai târziu, cu o notă de plată.
O lună mai târziu am ieșit din cabinetul stomatologic fără durere.
Țineam în geantă un plic nou.
Pe el scria doar atât:
„Elena. Numai pentru mine.”
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, nimeni nu a mai îndrăznit să creadă că are dreptul să-l deschidă.