Tatăl soțului meu este un om bolnav în toate sensurile cuvântului. A fost profesor, dar este pensionat de mai bine de șapte ani. Stă acasă, nu are nimic de făcut. Înainte nu avea timp pentru nepoții lui, acum are, dar are, dar încă are acea dâră de profesor care își învață doar copiii, nu îi tratează ca pe niște nepoți. Dar nepoților nu le place asta. Sunt doar niște copii, vor să iasă în oraș, nu să stea și să memoreze lucruri cu bunicul lor.
Se pare că ei nu vor să stea cu el, iar socrul se simte singur. El este obișnuit să fie în comunicare permanentă, înconjurat de oameni interesați, dar aici este singur. Probabil de aceea l-a întrebat pe fiul său dacă putem începe să locuim împreună, dar eu sunt împotrivă. La fel sunt și copiii. Noi patru trăim foarte bine, iar eu nu vreau să ne mutăm în chirie pentru compania socrului meu. Nici eu nu vreau să mă mut cu el.
S-ar putea să nu-i convină, dar noi avem deja familia noastră. Iar fiul meu îl vizitează destul de des și așa. În ultima vreme a fost chiar prea mult. Tot ce aud este: “Tata nu se simte bine, mă duc să-l văd”.
Bănuiesc că tatăl meu a simțit pământul, și-a dat seama că este vizitat pentru că nu se simte bine, iar acum minte din două în două zile în legătură cu asta. Ei bine, o persoană aparent sănătoasă nu poate fi atât de bolnavă. Dar până acum nu mă deranjează prea mult, iar soțul meu vine oricum acasă peste noapte – să-l lase să aibă grijă de tatăl său, dacă îi place.