Bunica mea nu și-a cruțat niciodată timpul, banii sau dragostea pentru mine. Nu eram singura ei nepoată, dar eram singura care locuia în apropiere, în același oraș, în cartierele vecine, așa că ne vedeam des și vorbeam. Bunica a fost buna mea prietenă și sfătuitoare. Era foarte fericită când îi povesteam despre interesele mele, despre hobby-uri și despre băieți. De asemenea, ea m-a susținut mai mult decât familia mea în ceea ce privește prima mea relație cu prietenul meu.
Ea avea șaptezeci și doi de ani, iar eu aveam douăzeci și patru când m-am căsătorit și am aflat că aștept un copil. Chiar dacă bunica mea avea din când în când aceste gânduri pesimiste, cum ar fi că era bătrână, că nu mai avea mult de trăit și așa mai departe, eram sigură că ea tot va supraviețui. Este foarte activă și se simte foarte bine în cea mai mare parte a timpului. Așa că am crezut că va fi foarte fericită de vestea unui viitor strănepot sau strănepoată – o astfel de șansă de a dăinui din nou, așa cum a făcut-o cu mulți ani în urmă. Dar bunica nu a fost fericită.
S-a întrebat de ce eu, atât de tânără, mi-aș dori un copil.
– Credeți că o să am grijă de el? Sunt deja cu un picior în sicriu, nu m-am înscris să fiu babysitter! Și mama ta chiar lucrează. Cum îți imaginezi toate astea? Cine o să crească copilul pentru tine?
Nu am cerut să facă nimic pentru mine, speram la un sprijin de bază.
Soțul meu spune că a fost ceva neașteptat pentru bunica mea, așa că s-a încurcat, dar din greșeală mi-a făcut mult rău. Ca și cum i-aș fi cerut ceva de la ea sau i-aș fi adus o astfel de veste la șaisprezece ani. Am crescut, sunt independentă și căsătorită, și sunt total pregătită pentru un copil. Atunci care e problema? Oare îi este greu să accepte faptul că va fi străbunică?